O scânteie durează o fracţiune de secundă, pe urmă apune. O scânteie poate să-şi transforme secunda în vâlvătaie. Drumul omului în viaţă este o scânteie. Aceasta străluceşte o clipă, asemeni unei stele căzătoare în noapte, sau aprinde vâlvătaia unui ideal.

Unii oameni se aprind o clipă, dar nu-şi descoperă lumina şi se sting în deşertăciune. Alţii încearcă să se înalţe şi îşi transformă lumina în vâlvătaie. Fac primii paşi şi nu se opresc aici. După primii paşi îşi construiesc o temelie. Temelia îşi înalţă ochii spre infinit şi culege fiecare cărămidă.

Am luat trei elemente şi le-am suprapus – Coloana infinitului a lui Constantin Brâncuşi, o cruce şi o frunză.

Atunci când lumina clipeşte a viaţă, cel care îi înţelege inima şi zăreşte dincolo de ea urcă spre infinit. În drumul său trebuie să poarte povara crucii până se va stinge ca o frunză în toamnă.

Fabula scriitorului George Ranetti, Omida şi furnica, raportează omul la două mici vieţuitoare, o furnică ce îşi duce existenţa muncind fără oboseală, clipă de clipă, şi o omidă care s-a înălţat deasupra tuturor. „Eu te privesc de sus, furnică,/ Şi-mi pari atât de mică! […] Stau sus, stau sus ca Dumnezeu,/ Pe frunza-naltului copac […] Stau sus: atâta numai fac/ Ca să câştig comoda-mi viaţă!“. Frunza este un element fragil. Ea ne aminteşte cât de nestatornică este viaţa omului pe acest pământ. Ieri, omul a fost un mugur în primăvară, astăzi o frunză ce împodobeşte copacul vieţii, iar mâine se va ofili în ruginiul bătrâneţii. Omida a ales frunza copacului. Copacul este universul acelei făpturi. Prin el îşi trăieşte viaţa comod şi se simte deasupra tuturor. Uită să privească dincolo de oglinda lucrurilor. Dacă ar fi privit dincolo de frunza trecătoare, ar fi descoperit înţelepciunea. Furnica este făptura ce a întors spatele deşertăciunii, înţelepţindu-se prin propria-i muncă. „Eu merg, nu mă târăsc ca tine!/ Stai sus pe-o frunză cocoţată/ Ce mâine va muri uscată, […]/ Îţi strig omidă parvenită, Că eşti o parazită.“.Răspunsul înţelept al furnicii surprinde morala acestei fabule. Parveniţii care se înalţă şi trăiesc asemenea paraziţilor, pe spinarea altora, sunt dispreţuiţi de cei care îşi urmează drumul drept în viaţă, de cei ce se înalţă prin propria lor muncă. După cum apun frunzele toamna, aşa se vor stinge şi cei care au trăit fără un scop. Ei s-au târât prin viaţă mulţumindu-se cu firmituri. Cei asemenea furnicii au urcat spre infinit.

Omul care-şi cunoaşte idealul îşi poartă crucea indiferent de greutate şi îşi clădeşte coloană spre infinit. El nu-şi plecă capul sub povara vânturilor şi a ploilor, aşa cum fac frunzele speriate ale copacului. Târziu, va rugini şi trupul lui, dar sufletul îi va rămâne undeva sus şi va lumina prin rodul muncii sale.

Drumul omului în viaţă este asemenea unei coloane ce escaladează infinitul urmărită de greutatea crucii, de povara timpului terestru. Este asemenea unei coloane a infinitului ce apune într-o frunză ce tremură în toamnă.

Pr. Ion TURNEA

Notă: Imaginea este realizată de Pompi