În urmă cu o săptămână, primii fulgi de zăpadă au pictat văzduhul cu zâmbetul făpturii lor. Splendoarea albă din cer nu mai era observată de omul care a uitat să-şi mai deschidă ochii sufleteşti. A trecut primăvara cu podoabele-i florale, a trecut vara cu verdele-i caracteristic, a trecut toamna cu paleta-i variată, au căzut primii fulgi de zăpadă, şi omul nu a ridicat o clipă ochii spre a-şi lumina sufletul cu bogăţia naturii. El a continuat să alerge. De la serviciu îşi grăbeşte paşii spre casă, unde nu zăboveşte spre a-şi îmbogăţi sufletul cu dragostea familiei, căci aleargă spre altă muncă, până ce trupu-i obosit de povara lucrului şi a stresului acceptă să se odihnească câteva clipe în noapte.

În agitaţia de zi cu zi, omul nu observă cum pe lângă el au trecut secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni şi, în cele din urmă, ani. Şi el nu şi-a bucurat sufletul cu măreţia naturii creată de Dumnezeu pentru el, nu a gustat căldura dragostei, nu s-a fericit în sânul familiei sale.

Primii fulgi de zăpadă mi-au amintit de Moşul Simion. El a trecut la cele veşnice în urmă cu şase săptămâni. Am avut ocazia să vorbesc cu el în toamna acestui an. S-a plâns că-l dor toate şi că abia poate respira. Mi-a spus că nu crede că anul acesta se va mai putea bucura de imaginea vreunui fulg de zăpadă sau de Sărbătorile de iarnă.

Dacă omul ar înţelege cât de scurtă este această viaţă, că ieri a fost copil şi astăzi poate a îmbătrânit fără să înţeleagă cum a trecut aşa de repede timpul pe lângă el, ar aprecia cu adevărat lucrurile valoroase ale vieţii. Atunci omul ar trăi fiecare răsărit de soare, ar zâmbi alături de fiecare floare a primăverii, ar petrece mai mult timp alături de cei dragi, nelăsând deşertăciunea să controleze clipa existenţei sale.

Pr. Ion TURNEA