Trebuie să recunosc că, încă de când am intrat în presă, şi asta s-a întâmplat în urmă cu mai bine de 20 de ani, mi-am propus să scriu câteva reportaje despre oameni, peisaje sau lucruri care mie mi s-au părut interesante. Mai mult, am fost sigur că, fascinat de întâlnirea cu subiectele mele, am să fac în aşa fel încât articolele să placă, şi să-mi placă în primul rând mie. Despre unele am reuşit să scriu, despre altele nu. Mi-au trebuit, cred, vreo cinci ani până am ajuns să fac un reportaj la o mânăstire şi alţi cinci ca să ajung într-o mină, la cea mai mare adâncime din Europa. Dar aşteptarea, zic astăzi, a meritat, şi într-un caz şi în celălalt. Altădată, ţin minte foarte bine, am scris un reportaj despre un cartier la care numai gândindu-te te înfiorai; să intri acolo era un act nu de curaj, ci aproape de inconştienţă. M-am dus, şi la intrare am văzut poate una dintre scenele cele mai neobişnuite din viaţa mea: mergând în echilibru pe o şină de cale ferată, cu mâinile desfăcute în formă de cruce, un băieţel de vreo 10 ani, zdrenţăros şi din cale-afară de murdar, a rostit aproape profetic: „Azi noapte am văzut râuri de ciocolată!”. Ani întregi imaginea lui m-a urmărit şi chiar şi azi îmi mai revine, uneori, în minte. Emoţiile pe care le-am trăit şi felul în care am reuşit să le transmit au fost, cred, cele care au făcut ca reportajele să fie cu adevărat bune.

Ce n-am reuşit în 20 de ani a fost să scriu un reportaj despre calea ferată Oraviţa-Anina. Am avut, până în urmă cu doar câţiva ani, rude şi în Oraviţa, şi în Anina. Cu toate acestea, reportajul a rămas mereu nescris. Întotdeauna când m-am pregătit să plec spre acele locuri a intervenit ceva. Mă consolez însă cu ideea că poate aşa trebuie să fie şi nu a sosit timpul pentru el. Nu încă.

Mai am răbdare, fiindcă, atunci, când e vorba de scris, întotdeauna am ştiut să am. Subiectele adevărate vin ele, nu trebuie să le cauţi ori să le chemi. Sunt ca fructele coapte, cad singure, când le soseşte vremea. Iar ea, vremea de care vorbesc, nu întârzie niciodată. Vine la ţanc. Ştie exact când, şi aşa s-a întâmplat şi cu penultimul meu vis. Am vrut dintotdeauna să zbor, dar cred că asta vrea oricine, însă nu cu un avion mare, cu încă alţi zece sau o sută de oameni în jurul meu, ci cât mai singur cu putinţă, iar asta înseamnă un aparat mic, în care să fim doar eu şi pilotul. Am avut vreo două tentative, dar o dată vântul a bătut atât de tare acolo, sus, în cer, încât comandorul, un om cu suficientă experienţă încât să-mi trezească încrederea să-mi las viaţa în mâinile lui, mi-a spus că ar fi mai bine să rămânem la sol în ziua aceea. A doua oară a trebuit să plec eu în altă parte, în ultimul moment. Dar ideea de a zbura nu m-a părăsit niciodată. Şi nici teama blândă de a mă desprinde de pământ; m-a însoţit mereu, dar eram convins că bucuria de a-mi vedea aripile bătând o va învinge. Şi aşa a şi fost.

S-a întâmplat într-o zi de joi, atunci când pe Aeroportul din Caransebeş a poposit Raliul Aerian şi când 30 de păsări albe, ca nişte pescăruşi, s-au oprit să se odihnească pe pistă, pentru a-şi continua, după aceea, zborul spre miazăzi. M-am plimbat printre ele, avioane, motodeltaplane, giroelicoptere, toate atât de uşoare încât piloţii le trăgeau pe suprafaţa de beton cu o singură mână, delicate şi scunde încât, de câteva ori, din greşeală, mi-am dat cu capul de aripile lor. Le-am fotografiat şi, privind lumea din jurul lor, mi-am zis că nu sunt, cu toate, decât nişte jucării pentru oamenii mari.

Am fost întrebaţi, de către organizatorul Raliului, care dintre noi, cei din presă, vrem să zbunrăm. Am început să ridicăm mâna, ca la şcoală. Şi să mă ierte colegii pentru ce am să scriu în continuare, dar e o părere pe care demult o ţin în mine şi am tot evitat să o rostesc, dar acum cred că a venit momentul să o fac: ei bine, eu sunt sigur că femeile sunt mult mai curajoase decât bărbaţii. Nu doar când vine vorba de zbor, ci oriunde şi oricând. M-am convins de asta în nenumărate rânduri, nu doar în acea zi de joi, pe pista Aeroportului Caransebeş, când fetele care s-au înscris la zbor au fost de cel puţin două ori mai numeroase decât ziariştii bărbaţi. Probabil că noi avem doar mâna mai puternică şi gândul. Ele ne-au bătut la capitolul suflet. Dar asta, aşa cum am mai spus, ştiam demult.

Trebuie să mai recunosc şi că mă aşteptam ca, pe măsură ce se apropia clipa să urc în avion, curajul să mă părăsească, încet-încet. Când le-am văzut însă pe colegele mele cu câtă uşurinţă se suie în cutiile acelea de chibrituri şi ce frumos şi lin pleacă spre cer, teama aceea domoală s-a transfromat în nerăbdare. Iar când am urcat eu însumi în avion, tot ce am simţit a fost o curiozitate fără margini, iar dacă a fost cumva şi un pic de teamă, ea s-a datorat numai şi numai faptului că n-am să pot să trăiesc din plin sentimentul pe care îl aşteptam, de atâta vreme, şi că, poate, nu mi-am reglat cum trebuia aparatul de fotografiat care îmi atârna la gât. A fost singurul lucru pe care l-am luat cu mine acolo, sus. De fapt, cred că altceva nici n-ar mai fi încăput în cabina aceea, nu mai mare decât a unei maşini sport de două locuri.

„Je m’appele Christian Auge, et je ne sois pas que un motte en roumain”, mi-a spus pilotul când mi-a întins mâna. Am înţeles perfect. Nu ştie o boabă româneşte. Şi, dintr-odată, toată acea limbă franceză la care în şcoală m-am descurcat binişor, dar pe care n-o mai vorbisem de 30 de ani, a ieşit la suprafaţă din străfundurile subconştientului, cu o limpezime la care nu m-aş fi aşteptat niciodată.

Mi-a aşezat pe cap o cască cu microfon, prin care urma să comunicăm, mi-a trecut două bretele peste umeri şi un cordon peste mijloc, şi, pentru că trebuia să ţin picioarele întinse şi eu sunt înalt, mi-a explicat să nu cumva să ating, din greşeală, pedalele din faţa mea. Apoi mi-a arătat un mâner roşu aflat în spate, între noi, şi mi-a spus că, dacă, Doamne fereşte, ni se întâmplă ceva în zbor, sau el păţeşte ceva, să trag cu toată puterea şi se va deschide o paraşută care va purta avionul lin, până jos.

Apoi a pornit motorul şi am început să rulăm pe pistă. Nu ştiu la ce mă aşteptam de fapt, probabil să ajungem aproape de capătul fâşiei de beton, dar cred că după nici 200 de metri am simţit, pur şi simplu, că nu mai am nici jumătate din greutatea normală. Totul se făcea tot mai mic sub noi, dar atât de lin şi de firesc încât, câteva minute, am uitat până şi că îmi propusesem să fac fotografii, cât mai multe fotografii cu Caransebeşul văzut de sus. Pe urmă am privit cerul printre palele elicei şi, când mi-am întors privirea spre pământ, am pierdut orice noţiune de orientare. Christian m-a întrebat unde vreau să mă ducă. I-am răspuns „partout”, a zâmbit şi chiar m-a purtat peste tot.

Sub noi a apărut brusc Şoseaua de centură, dar n-am putut să-mi dau seama încotro e Caransebeşul. Apoi, în dreapta, o mânăstire albă, strălucitoare, curată şi superbă. Pe urmă, chiar dedesubt, cât o cutie de chibrituri, am zărit un stadion. N-am ştiut dacă e cel din Teiuş ori cel din Balta Sărată până n-am văzut, mare cât o batistă, parcul de lângă el. Din când în când, Christian lăsa avionul pe o aripă, atunci când luam câte un viraj mai ascuţit, dar înăuntru, în cabină, înclinarea abia dacă se simţea. Ce am simţit cu adevărat au fost curenţii de aer, care ne zgânţâiau din când în când, însă nu ştiu dacă erau ei atât de puternici sau avionul nostru atât de uşor. Ştiu doar că francezul făcea eforturi să echilibreze aparatul ca să nu mă sperie, dar m-am făcut că nu observ.

Fără să simt aproape, m-am trezit deasupra oraşului, dar nu pot să spun nici acum din care parte am venit. Am făcut fotografie după fotografie, iar în răstimp cât luam aparatul de la ochi am încercat să localizez, de sus, clădirea în care am biroul. Căutam însă acul în carul cu fân, aşa că am renunţat repede. Nu voiam să pierd nicio secundă, nicio senzaţie din călătoria aceea în care, sus, liber, aproape totul ţi se pare posibil. Chiar şi să atingi albastrul cerului cu mâna.

La un moment dat, legănatul avionului s-a accentuat şi Christian mi-a arâtat, nu ştiu în ce direcţie, norii negri care ne retezau orizontul. Mâna i s-a strâns mai puternic pe manşă şi avorbit ceva cu cei de la sol, dar atât de repede sau au fost termeni tehnici, încât a fost rândul meu să nu pricep o iotă de franceză. Am privit însă bordul. Zburam la 500 de metri altitudine, cu 170 de kilometri pe oră. Totul era computerizat. Christian mi-a spus că instrumentele de navigaţie sunt superperformante şi că au costat, numai ele, aproape cât întreg avionul.

Poate că mă aşteptam, din cauza furtunii care se apropia, poate că nu, sigur însă am simţit că urma să coborâm. Francezul a înclinat mai puternic avionul pe aripa dinspre mine şi în câteva clipe am văzut, în faţă, panglica de ciment albicios a pistei. Coada aparatului s-a smucit puţin spre dreapta, dar Christian a cuminţit-o cu o singură mişcare. Apoi, avionul a ţopăit de două-trei ori pe pistă şi s-a oprit la câţiva metri de fraţii lui de zbor.

Iar eu m-am trezit.

Aceasta a fost povestea penultimului vis. Cât îl priveşte pe ultimul, reportajul despre calea ferată Oraviţa-Anina, probabil că n-am să-l scriu niciodată. Dacă l-aş scrie, n-aş mai avea la ce să visez. Iar eu am ţinut, de când mă ştiu, un vis în mânecă. Fiindcă doar visul mă poate ţine treaz.

Adrian CRÂNGANU