Oglinda


Îmi pare rău de două lucruri. Unu la mână – că nelegiuiţilor li s-a dat şi li se va mai da drumul din puşcării fără nicio strângere de inimă şi acum se plimbă printre noi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi doi la mână, şi legat de primul regret, îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar nu cred în îndreptarea lor cu duhul blândeţii, fiindcă eu am învăţat că oamenii nu se schimbă. Prima oară am înţeles asta de la părinţii mei. Nu din lecţiile de viaţă pe care poate că ar fi trebuit să mi le dea, ci privindu-i. Mama a venit la oraş când avea 14 ani. Am crezut mereu că asta ar fi trebuit să-i schimbe şi felul de a se purta, şi de a vorbi. Nu s-a întâmplat aşa. Ori n-a fost atentă la ce se petrecea în jurul ei, ori n-a înţeles că greşeşte, dar nu s-a corectat niciodată şi, până în ultima clipă, a pronunţat sectembrie în loc de septembrie, săltar în loc de sertar, iar în loc de balamale zicea blagamale. Când, copil fiind, am văzut că toate încercările mele de a o face să vorbească corect s-au dovedit zadarnice, m-am lăsat păgubaş. Ea însă a mers înainte pe calea ei, care, în afară de cuvintele pe care le stâlcea, însemna să se poarte exact cum se obişnuise la ţară. N-am reuşit s-o scot niciodată dintr-ale ei, oricât am încercat. Şi din nou unul din noi a renunţat, iar celălalt a mers mai departe.

Cu tata a fost altceva. A venit, gonit de sărăcie, din Moldova, împreună cu fratele lui mai mic, când avea doar 13 ani. Erau doar ei doi, singuri-singurei, într-un oraş în care nu cunoşteau pe absolut nimeni, la 700 de kilometri de casă. La început a fost slugă la o familie înstărită, apoi a mers la şcoală, a muncit pe brânci, a fost corect, mult prea corect toată viaţa, dar, chiar şi aşa, până la urmă a ajuns să lucreze într-un birou. Cu toate astea, se căciulea în faţa oricui, de parcă nu a reuşit niciodată să-şi lepede hainele cu care venise din Moldova şi cu care era îmbrăcat atunci când familia aceea, milostivă, totuşi, dacă stau să mă gândesc, l-a primit în casa ei. Şi mai ţin minte ceva: era deja tehnician, lucra la pupitre de comandă complicate şi avea răspundere mare, dar acasă, în timpul liber, mereu meşterea, în beci, la te miri ce scule şi instalaţii. A avut mereu munca de pălmaş în sânge şi n-a putut fi niciodată un orăşean adevărat, aşa cum nici mama n-a izbutit să fie. Au fost oameni simpli, dar nu mi-a fost ruşine cu ei, iar dacă am povestit toate astea, am făcut-o doar ca să fiu mai uşor şi mai bine înţeles.

Apoi, am şi citit că oamenii nu se schimbă. Nu cred că mai era nevoie, dar exemplele acelea mi-au întărit convingerea că aşa stau lucrurile. Invers se întâmplă doar în cărţile proaste şi în filmele slabe. În realitate, niciodată. M-am convins de asta fiindcă la fiecare pas m-am lovit de asemenea oameni. Ultima oară s-a întâmplat cu un prieten din copilărie, care a făcut facultatea la 40 de ani şi acum e inginer energetician. Degeaba. A rămas acelaşi băieţel, ce-i drept, îndemânatic, fiindcă el cioplea în lemn cele mai frumoase morişti şi cei mai reuşiţi căluţi, însă ochii îi aleargă fără oprire de la una la alta, gura îi turuie întruna şi încearcă să şmecherească pe cineva la fiecare cinci minute, aşa cum ne fraierea pe noi să-i dăm un pistol cu capse pe o pompă de bicicletă ruginită, şterpelită sau găsită prin cine ştie ce gunoi.

Uneori mă întreb dacă eu m-am schimbat, şi, în caz că da, cât. Mă uit în oglindă, îmi spun că da, şi încă destul de mult.