Comunicare prezentată în cadrul simpozionului închinat lui Sorin Titel, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la naştere (Carasebeş, 7-8 decembrie 1985)

Dar, proza lui Sorin Titel exprimă pasiunea autorului pentru folclorul muzical în general. De la cântecul de leagăn la ceremonialul funebru, de la jocurile de copii la creaţia adulţilor şi la produsele muzicale ce însoţesc datinile şi obiceiurile anului calendaristic, totul ni se înfăţişează ca un caleidoscop al spiritualităţii populaţiei româneşti din Banat.

Astfel, frunzele copacilor, aşişderea femeii lui Moş Ţîrlea, trecută în nefiinţă, şoptesc frumoase cântece de leagăn, iar mama Simion, bătrână şi bolnavă, deprinsă deja cu gândul morţii, i se destăinuie fiului său: „Numai că Ana, nevastă-ta, n-o să se jelească după mine, că nu-i pricepută la cântat(…) Numai de asta mi-e frică mie, că n-are cine să mă jelească, cine să mă cânte, şi-o să mă bage în pământ necântată şi neplânsă”.

Între aceşti doi poli, al naşterii şi al nefiinţei, se orânduiesc doinele şi cântecele propriu-zise, strigăturile şi chiuiturile, obiceiurile şi datinile obştilor săteşti, din care şi-a ales Sorin Titel eroii.

Cele câteva citate din folclorul literar versificat presupun existenţa tot atâtor melodii cu care în realitate s-au logodit. Piesele muzicale de sorginte populară interpretate de per­sonajele care populează cărţile sale – Doamne nu mă-mbătrâni, Cruce albă de mesteacăn, Ciobănaş cu trei sute de oi, Frică mi-i că mor ca mâine – să fi fost oare cântecele care au alinat şi tulburat sufletul scriitorului în clipele repezi ale vieţii sale, aşa cum îi răscolea întreaga fiinţă repertoriul vehiculat de Maria Tănase şi Felician Fărcaşiu, pe care l-a iubit atât de mult?

În sfârşit, prozatorul împinge valoarea cântecului popular interpretat de Baba Cuca, din schiţa Dealul Cerului, dincolo de hotarele posibilului, hiperbolizând: „Cucuruzul era mic, abia ajunsese până la şolduri, şi pe măsură ce cânta ea, cucuruzul creştea. Întâi crescu până la brâu, apoi crescu până la piept, apoi crescu până la umeri”.

Scriitorul nu este străin de procesul de modernizare a muzicii, în sensul mijloacelor de vehiculare a mesajului prin mass-media, aspect asupra căruia nu vom zăbovi.

C. Creaţia cultă

Dacă ar fi posibil să vibreze laolaltă toate corzile întinse deasupra cutiilor de rezonanţă, coloanele de aer din inte­riorul tuburilor sonore ale instrumentelor de suflat din lemn şi alamă şi membranele instrumentelor de percuţie amintite de Sorin Titel în „Compoziţiile sale literare”, măcar într-un singur acord muzical pe o durată scurtă „decupată” din axa timpului, am avea senzaţia că ne aflăm în faţa unei orchestre cu sonorităţi ample, gata să atace suita simfonică, „Muzica apelor” ori „Focuri de artificii”, de G. Fr. Händel.

Instrumentele muzicale clasice sună şi răsună solitare ori în combinaţii diverse, Titel dovedindu-se un iscusit orches­trator prin folosirea unei palete coloristice bine gândite.

Vioara – „regina instrumentelor muzi­cale” – este preferata tânărului Carol Semnic, din romanul Clipa cea repede. Ştefan, în schimb, nu poate s-o sufere . Termenul împrumutat de prozator din sfera organologiei muzicale îşi face loc în expresia „vioara întâi”, pentru a fixa rolul jucat de „blonda” din atelierul aceluiaşi artist plastic, Ştefan, care „avea un rol oarecum decorativ, la fel ca o pictură folosită într-un interior clasic”. Şi acest „trium confinium” nu este singurul punct de întâlnire între literatură – muzică – artele plastice, în proza lui Sorin Titel. Pianistul este un personaj frecvent în creaţia sa. Învăţătoarea Anetta, soţia lui Carol Semnic pomenit mai sus, cântă la pian mai ales seara, în ambianţa plăcută a familiei de curând alcătuită. Un alt personaj, Ardeleanu, din Valsuri nobile şi sentimentale, rămâne de-a dreptul uimit de tehnica pianistică pe care încă o mai stăpâneşte, într-un moment de feed-back cu anii adolescenţei. Unele referiri la muzică ale confraţilor în ale scrisului atrag atenţia eseistului Sorin Titel. Astfel, în cele două volume de critică literară, existenţa pianului este fictivă, eroul lui Mircea Diaconu, din La noi, când vine iarna, „cântă la un pian care de fapt nu există”, iar „cucoanele cumsecade” dintr-o lume de basm modernă, scornită de Mircea Horia Simionescu, în După 1900, pe la amiază, se învârtesc în preajma aceluiaşi instrument cu corzi lovite. (Va urma)

Dumitru JOMPAN