Ca unul ce m-a preocupat în viaţă folclorul românesc, m-am gândit să înfăţişez pentru cititorii noştri câteva aspecte ale împletirii unor tradiţii precreştine cu cele ale tradiţiei noastre biblice.

Sărbătorile tradiţionale de primăvară sunt deschise de cuplul „Sântoaderii”, sau „Vântoasele”, şi se termină cu „Rusitorii”, sau „Intrarea în morminte a moşilor”, ce are loc marţi, şapte zile după Rusalii. Mai precis, şi „Ieşirea” se face tot într-o zi de marţi, în Săptămâna Albă, sau Luminată, de la Lăsatul secului. „Sântoaderii”, sau „Caii lui Sântoader”, în general doisprezece, sunt purtătorii Roatei solare, şi sosirea lor în sate anunţă venirea primăverii. Ei sosesc marţi la prânz, iar joia ce urmează e ziua „Ielelor”, sau „Joia verde”. Vineri este ziua buruienilor de leac, iar sâmbătă este sărbătorit calul cel mare, şeful hergheliei de centauri.

Sâmbătă în zori se întâlnesc femeile, îşi spală părul cu ierburi şi fac descântecul:

Toadere, Sântoadere,

Fă cosiţa fetelor

Ca şi coada iepelor.

De aici s-a făcut obiceiul ca şi bărbaţii, cei cu chelie, să se spele pe cap cu cenuşă şi sare, cu speranţa creşterii părului.

Tot în această zi de sâmbătă se făceau altădată curse de cai. Băieţii îmbrăcaţi frumos, iar fetele-însălbărate jucau dansul căluşarilor.

A doua zi, duminică, se făceau faimoasele „Uralii”, sau „Roata de foc”, cu judecata publică a păcatelor, iar cele tinereşti, mai grave, se ţineau la Duminica Tomii.

Credinţele şi ordinea lor le avem de la daci şi sunt generale pentru antichitate la toţi europenii, mai puţin la slavi, care nu au mitul calului. În acelaşi timp le practicau şi romanii.

După ce Caii fac intrarea în primăvară, apar cele nouă sau douăsprezece Dochii, sau Babe. Ele închipuie transformarea iernii în noul sezon şi o prefigurare a noului an şi poate chiar cele 12 zile, dintre Crăciun şi Bobotează.

Odată cu „Dochiile”, vin la 9 martie şi „Moşii de primăvară”, mai numiţi „Sâmţi” în Banat, „Mumani” în Oltenia, „Brânduşi” sau „Mucenici” în Moldova.

La sate e obiceiul să se dea acum copiilor poame, nuci, colăcei, alune. Popularii mucenici sunt moşii cei curaţi, adică de sec, ce se repetă în fiecare sâmbătă, până la Rusalii. Ei par a absorbi căldura soarelui ca să încălzească şi să răsară colţul ierbii, brânduşele, toporaşii etc. Copiii obişnuiesc acum să recite:

Voi moşi, strămoşi,

Să fiţi tot voioşi,

Să daţi spor în casă,

Cu mult dar pe masă.

Astfel se deşteaptă pământul din somnul de iarnă, cu vegetaţia şi gângăniile. Se pregătesc turmele de urcat la munte. Tot acum se aminteşte morţilor ce au făcut parte din familie (strămoşilor) sosirea timpului cald. E o credinţă arhaică, cea care a dat zeii casei. În Valea Dunării, precum şi în părţile Lugojului se mai obişnuieşte şi azi ca până în ajunul Floriilor, copiii de până la 7-8 ani, în cete, să meargă la cimitir, de obicei în ziua de Vinerea Mare. Fiecare copil are două beţişoare din lemn uscat şi în faţa fiecărui mormânt bat cu ele şi cântă ca să se trezească morţii şi să le amintească de acum că mormintele sunt deschise şi că pot veni acasă. Iată poezioara ce imită bocănitul beţelor:

Toc-o, toc-o reţele,

C-au trecut Botezele,

Toc-o, toc-o-riile,

C-au trecut Floriile,

Toc-o, toc-o ruţele,

C-acuşi vin Păscuţele.

Credinţa este că, de la Învierea Domnului până la „Rusitori”, sufletele morţilor noştri umblă în devălmăşie cu cele vii. În toate sâmbetele se pomenesc morţii cu mâncare de post până la Paşti, în străchini, oale, apoi cu grâu fiert, cu păscuţe etc. În multe case mai e tradiţia ca, în camera de oaspeţi, în colţul spre care se deschide uşa, să se pună ceva cald de mâncare, care să facă abur. Aceasta, pentru sufletul morţilor locali, dar regula e ca în marţea de după Rusalii, adică de „Rusitori”, să se facă acest obicei în zori, dacă în acea zi se închid mormintele şi sufletele morţilor pleacă până primăvara viitoare.

Atât de puternică a fost această credinţă a înaintaşilor noştri, încât în anul 1850, câţiva locuitori din Hălmagiu (judeţul Arad) s-au dus la birau întrebându-l dacă nu ar fi bine să se ţină joia în locul duminicii.

Iată, dar, cât de importantă poate fi credinţa magică în viaţa unor oameni, căci ea poate crea legi.

În Săptămâna Mare, deniile amintesc ultimele zile şi momente ale lui Iisus Hristos. Vineri seara trăieşte răstignirea pe cruce, iar duminica, în zori, Învierea.

Emoţiile de durere trăite de sate, apoi cele de bucurie ale învierii sunt reale, căci toate riturile şi credinţele din acest răstimp nasc din ele. Reluându-şi funcţiile abia joi, după Paşti, şi „Ielele” sunt mai calme. Ele se vor încheia joi, după Duminica Mare.

Folclorul acesta, ca în general al primăverii, are un nou caracter de renaştere tragică. Nu putem conchide că nota tragică vine din creştinism şi că este anterioară, mai ales că tragicul ţine de ordinea cosmică în care se află şi istoria. Dar credem că evenimentul tragic suferit de Iisus Hristos a consolidat pe cel tradiţional.

Pr. Doinel Puiu MĂRGINEANU