Din când în când – şi nu din vina mea, ci pur şi simplu fiindcă aşa e făcută lumea în care trăim –, mă văd nevoit să revin asupra unor subiecte despre care am mai scris poate, şi nu o dată. Două sunt cauzele şi sunt simple. Prima ar fi că încercarea de îndobitocire a poporului cu ajutorul televizorului nu numai că nu pare să se sfârşească, ci e tot mai agresivă, muşcă tot mai hulpav din bruma de decenţă, numai piele şi os, care ne-a mai rămas. Nu că nu aş avea subiecte despre care să scriu şi am ajuns atât de rău încât să mă inspir din televiziune. Am. Numai că, legată de prima, e a doua cauză pentru care fac asta, şi e una subiectivă, care ţine strict de personalitatea mea. Conform zodiacului chinezesc, eu sunt Tigru, iar răbdarea fără margini nu se numără printre calităţile mele. Am cât am, după care gata, pun punct şi-ncep să mârâi şi scot ghearele. Sunt conştient de defectul ăsta şi, oricât mi-aş impune să mă controlez, reuşesc cât reuşesc, dar, de cele mai multe ori, până la urmă instinctul îmi învinge raţiunea.
Aşa şi acum. Nu mai ţin minte ce făceam prin cameră, oricum lucram ceva, ascultam la reportofon sau scriam la calculator, şi într-un moment de pauză, când nu mai eram atât de concentrat, am auzit la televizor cuvântul „mega-vedetă”. Am aruncat o privire la ecran şi, să spun drept, mă aşteptam să-i văd pe Tom Hanks, pe Monica Bellucci, pe Anthony Hopkins, Kevin Costner, Jodie Foster sau Meryl Streep ori Nicole Kidman. Când am văzut însă cine era la televizor, am înlemnit. În loc să-mi trag o palmă peste frunte şi să-mi fie ciudă pe mine cum de-am putut să nu-mi dau seama din prima cine putea să fie mega-vedeta dacă nu Andreea Tonciu, eu m-am enervat pe postul de televiziune cu pricina, nu mai ştiu acum care dintre ele, fiindcă toate-s la fel de proaste.
Şi mi-am amintit instantaneu că în urmă cu vreo câteva zile văzusem o emisiune în care se discuta tocmai despre nivelul foarte, foarte scăzut de cultură al poporului român, în general. Ştiu că m-am uitat vreo jumătate de oră cum sociologi, psihologi, ziarişti şi scriitori, de-a valma, încercau să găsească o explicaţie pentru înclinaţia noastră patologică spre bârfă, spre trasul cu uechea şi cu ochiul, şi pentru curiozitatea absolut morbidă, nemaiîntâlnită la niciun alt popor în afară de al nostru. Nu ştiu dacă până la urmă au reuşit, dar eu cred că nu, şi când spun asta mă bazez pe o imagine care mă îndoiesc că o să-mi iasă vreodată din minte: într-o dimineaţă, pe la ora opt şi câteva minute, mi-am încrucişat drumul cu doi moşi şi-o babă care numai ce cumpăraseră de la chioşcul de ziare „Click”-ul din ziua aia şi se grăbeau spre casă să-l devoreze pe îndelete. Pe prima pagină, îmi amintesc perfect, era Nicoleta Luciu cu târla ei de copii.
Şi-mi amintesc că şi alte fiinţe de sex feminin au fost făcute „vedete”, „dive”, „artiste” şi „staruri”. Printre ele, Cristina Spătar şi Cristina Rus, care n-au mai scos o notă din gâtlej de cel puţin 10 ani, Simona Traşcă, pentru că se-mbată, sare la bătaie şi-i moare fratele traficant de droguri în puşcărie, Dinu Maxer fiindcă prezintă proprietăţile pătrunjelului duminică dimineaţa la TVR 1, Ana Banana şi Loredana Chivu că se crăcănează cum văd ceva mai gros decât degetul mic, Bianca Drăguşanu, care se tot vulcanizează la fiecare două luni, sau Vica lui Piţurcă ori Oana Roman, care nici ele nu îneţeleg de ce…
Îmi tot amintesc… Şi mă gândesc că am ajuns atât de jos, încât nu mai avem unde coborî, şi-atunci nu ne rămâne altceva de făcut decât să urcăm… Din păcate, întotdeauna când ajung cu visul aici, mă trezesc.
Adrian CRÂNGANU
