În sfârşit, mi-am făcut şi eu pagină de Facebook. Prin urmare – ca să mă citez cu ceea ce am scris în urmă cu vreo şapte, opt luni –, numai şi numai datorită acestui fapt, exist. Nu ştiu exact nici cine m-a convins, nici de ce am făcut-o până la urmă, dar mi-a trebuit mult. Nu pentru că aş avea o fire conservatoare, fiindcă nu am, dar încăpăţânarea mea cred că a fost legată în toţi aceşti ani de refuzul de a ridica în cor osanale, alături de toată lumea din jurul meu, unui site lipsit de viaţă şi complet inutil din punctul meu de vedere. Adică, dacă tot trebuia să-mi petrec o jumătate de oră pe internet, în faţa calculatorului, măcar să rămân cu ceva de pe urma ei. Şi-atunci preferam să caut fotografii ori informaţii care să mă ajute să înţeleg unele lucruri la care nu găseam răspuns, sau pur şi simplu ascultam muzică. Iar când, uneori, îmi apărea câte o fereastră care mă îndemna să-mi fac cont de Facebook, retrăgeam săgeţica mouse-ului de parcă aş fi atins cu degetele un fier încins.

Nu exclud nici posibilitatea ca, în timp, să mi se fi instalat prin creier oareşce blocaje. Tot ce se poate şi asta. Important e însă că până la urmă mi-am revenit şi am intrat în rândul lumii. Nu-mi pare rău, şi n-o spun doar ca să mă aflu-n treabă. Chiar mi se pare interesant, uneori, Facebook-ul. Prin el, mi-am găsit o mulţime de foşti colegi sau veicini, risipiţi acum prin Germania, Canada, Olanda ori Australia, despre care nu mai ştiam nimic de zeci de ani. O altă mulţime, câteva zeci de persoane pe care le am în lista de prieteni, habar n-am cine sunt, dar le-am acceptat cererea, cred că în entuziasmul începătorului. În schimb, n-am răspuns şi n-am să răspund niciodată invitaţiilor la jocuri. Timpul meu nu s-a devalorizat chiar într-atât.

Dar ca să revin la foloasele Facebook-ului, cel puţin în ceea ce mă priveşte, mi s-a întâmplat ca într-o zi să primesc o fotografie de grup, una care, în original, imprimată pe hârtie, cu siguranţă e decolorată şi are colţurile îndoite. Mi-a trimis-o prietenul meu, cunoscutul fotograf sportiv de la „Flamura” de pe timpuri, Petru Fuchs. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să zâmbesc, sau mai bine-zis am dat drumul căldurii care începuse să mi se ridice din piept. Eram, în poză, cred că vreo 30 de oameni. Atâta număra redacţia şi cei din serviciile auxiliare de la „Timpul”. Nu mai ţin minte în ce an a fost făcută fotografia, să tot fie vreo 18 de atunci, dar ştiu că eram pe treptele Catedralei din Reşiţa, eu eram secretar de redacţie, aveam pe mine un palton lung, maro, şi nu-mi mai încăpeam în piele de mândrie că sunt ziarist.

Într-un comentariu, i-am scris lui Petru Fuchs că, deşi nici mie nu-mi vine să cred, îmi amintesc numele tuturor celor care apar în poză. M-a rugat să-l ajut să-i eticheteze pe toţi şi am făcut-o, cum altfel decât tot pe Facebook. Abia apoi m-am întrebat cum de am reuşit să-mi amintesc, după atâţia ani, de nişte oameni cu care am lucrat poate doar câteva luni. Am o memorie foarte bună, uneori mai bună chiar decât mi-aş dori, dar acum a fost vorba de altceva. De data asta nu cu cea din cap mi-am amintit, ci cred, adică sunt convins că am făcut-o cu cea din piept, cu cea de acolo unde se spune că, lângă inimă, locuieşte sufletul.

Iar acum am să fac, pentru prima şi probabil ultima oară, ceva: am să renunţ la cuvânt pentru imagine. Una care spune mai mult decât aş scrie eu în câteva editoriale, fiindcă spune povestea celei mai puternice redacţii pe care a avut-o vreodată judeţul. O şcoală de presă căreia i-am fost elev, alături de mulţi alţi ziarişti care probabil că, la fel ca şi mine, în momentul ăsta scriu. Suntem greu de recunoscut în poză. Au trecut peste noi, cred, vreo 18 ani, dacă nu mai mulţi. Peste ea, însă, doar nişte priviri…

Adrian CRÂNGANU