Întâlnirea cu florile este un moment fericit, amintiri fără uitare, ca şi zâmbetul copiilor. Întâlnirea cu florile! Acolo unde s-au născut, unde sunt podoabe de preţ şi fără ele ar pieri de pe faţa naturii însăşi sclipirea ochilor! Pentru că florile sunt priviri gingaşe spre soare, sunt rupte din soare. Sunt ca un răspuns luminii ce se revarsă din univers, sunt săruturi de lumini, lumină din lumină.

Lumina se frânge în petalele florilor şi se rupe în culorile anotimpului, la început de primăvară, cu sfârşit în amurgul toamnei.

La apus de soare lumina-şi spune secretele ascunse peste zi într-o haină orbitoare. Ca o frumuseţe care lasă vălul să cadă şi se arată într-o minune de zeitate.

Nopţile cu flori de tei sunt amintiri de aur pe un cer înstelat. E adierea lor în toată puritatea şi esenţa, cu sens suprem.

Când florile primăverii şi-au scuturat petalele, florile de tei se fac ştiute prin ieşirea din anonimat, în proporţii cosmice.

În nopţile de început de vară, cu vălul lor catifelat, o mireasmă dulce, narcotizantă, cu iluzii de miere exotică, te înconjoară într-o strategie fără gând de ieşire. Un prizonierat fără violenţă, dorit, primit cu încântare, care lasă nostalgii o vară întreagă!

Teiul a fost cântat cu veneraţie de Poetul genial, dar poate tot poeţii au dat florilor atribute alese, fără seamăn, de favorite ale destinului.

Este cea mai spectaculoasă manifestare a creaţiei în lumea vie, cu un fast ce aminteşte ceremoniile Orientului, numai aur, strălucire orbitoare, gesticulaţie cu simbolic revelator. Apoi, sfârşitul! La fel un gest tragic, teatrul sugestiv pentru orice trecător. Florile se veştejesc, iar frunzele devin patetice, căzând fără putere la pământ, într-o superbă horă.

Nimeni, până la Eminescu, şi nici după aceea, n-a cântat mai adânc şi mai înfiorat teiul, unul dintre cei mai îndrăgiţi arbori de pe meleagurile româneşti: „Pătrunză talanga/ Al serii rece vânt/ Deasupra-mi teiul sfânt/ Să-şi scuture creanga”; ori: „Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri, rânduri”; sau „În mijloc de codru-ajunse/ Lângă teiul ’nalt şi vechi/ Unde-izvorul cel în vrajă/ Sună dulce în urechi”; şi încă: „Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea peste noi/ Şi prin somn auzi-vom bucium/ De la stânele de oi”.

Când poetul s-a stins din viaţă, la 15 iunie 1889, în biserica Sf. Gheorghe Nou coşciugul deschis al lui Eminescu era acoperit cu flori de tei, în amintirea poeziilor lui parfumate cu micile minuni galbene.

Pe stela funerară a poetului, de la Cimitirul Bellu din Bucureşti, sunt gravate versurile: „Reverse dulci scântei/ Atotştiutoarea/ Deasupra-mi crengi de tei/ Să-şi scuture floarea/ Nemaifiind pribeag/ De-atunci înainte/ Aduceri aminte/ M-or coperi cu drag”.

De-atunci şi până astăzi, dincolo de bariera anotimpurilor, în codrul nepieritor al Limbii Române, miroase eminescian şi etern a flori de tei.

Doinel Puiu MĂRGINEANU