Multe vede omul în viaţă, dar ce am dispreţuit cel mai mult este clevetirea. Aceasta e ca neghina ce încearcă să păteze auriul grâului, ca buruienile ce încearcă să înăbuşe plantele, ca întunericul care acoperă lumina pe timpul nopţii, „… ca fumul care-şi înnegreşte coşul şi nu poate păta albastrul cerului.“ (Nicolae Iorga). Ea îşi sapă rădăcini acolo unde mugurul învaţă de la arbor calea greşită în viaţă. Pe urmă îşi construieşte casă odată ce mugurul şi-a deschis frunzele. La început, copilul ce a săvârşit o greşeală încearcă să scape de pedeapsă aruncând cu noroi în prietenul său. Pe urmă, gustul amar al răutăţii îl determină să se înalţe pe el în defavoarea altuia. Adultul de mâine, spre a-şi atinge scopul, unge cu smoală munca vecinului, dar petele i se lipesc de mâini.

„Nicio calomnie nu poate distruge meritul“. Un tânăr ce locuia în mediul rural a făcut cândva din milostenie scopul vieţii sale. Adesea spunea că nu se poate bucura de plinul pungii sale când ştie că în lumea aceasta sunt oameni care nu au o bucată de pâine sau sunt încercaţi de diferite boli şi neputinţe. A început cu lucruri simple. A ajutat o familie nevoiaşă cu adăpost în grajdiul casei sale. Familia şi-a găsit un acoperiş, dar gura satului a început să curgă ca un pârâu. „Fă bine şi lasă lumea să vorbească. Nu se poate închide gura lumii“, spunea el citând astfel din înţelepciunea populară. Vecinii săi l-au reclamat la Poliţie că se foloseşte de oamenii nevoiaşi pentru a-şi câştiga pâinea. El nu cerea familiei pe care o adăpostea nici măcar să facă curăţenie în curtea de lângă grajdi. Le oferea şi câte o bucată de pâine când aceştia nu reuşeau să-şi câştige traiul zilnic în urma muncii prin sat.

S-a întâmplat ca unul dintre vecinii ce l-au reclamat la Poliţie să se îmbolnăvească grav. Tânărul milos era medicul satului. A auzit de necazul vecinului său şi a mers să-l consulte. Vecinul ştia că i-a făcut o nedreptate, dar tăcea. În urma îngrijirilor medicale s-a însănătoşit. În loc de mulţumesc, a început să-l vorbească din nou de rău pe tânărul medic. Adesea bunătatea este considerată slăbiciune, naivitate, de cei care au obiceiul de a cleveti.

Tânărul milos nu înţelegea de ce vecinul său arunca vorbe urâte pentru a-i păta imaginea şi nici nu se obosea să afle motivul. Avea atâtea lucruri importante în viaţă de rezolvat, încât lucrurile care se târau pe jos asemenea reptilelor nu se puteau bucura deloc de atenţia lui. Mai târziu a aflat că vecinul pe care l-a ajutat să-şi învingă boala avea şi el un copil ce studia medicina. Acel copil trecea foarte greu examenele, pentru că îşi pierdea timpul la jocuri de noroc. Când a terminat studiile, vecinul şi-a adus fiul medic în sat prin metode neortodoxe. Atunci, fostul medic şi-a lăsat locuinţa câtorva familii de oameni nevoiaşi, căci era spaţiu pentru mai multe familii, şi s-a mutat la oraş.

Noul medic era mai mult plecat la oraş. Atunci când cineva avea nevoie de el, se vedea nevoit să caute alt medic, în localităţile din apropiere. Tatăl noului medic îşi lăuda fiul prin tot satul, lovind în cel care a fost aproape de fiecare în trecut. Ar fi fost mai bine să-şi sfătuiască copilul să facă asemenea celui căruia i-a luat locul, dar se mulţumea să ţeasă pânză neagră peste lumină. „Ce-ţi pasă când faci un lucru bun, că altul, în loc să facă şi el la fel, te vorbeşte de rău.“ (Nicolae Iorga).

Oamenii la început au tăcut, căci noul medic era consăteanul lor, dar cu timpul, când problemele lor au devenit din ce în ce mai numeroase, au început să plângă după fostul medic, care le-a fost alături în orice moment.

Nu au mai reuşit oamenii să-l readucă pe medicul pierdut înapoi, dar nici noul medic nu a mai putut profesa în satul natal. Acesta, împreună cu familia lui, s-a mutat în alt sat, căci le era ruşine să se mai întâlnească cu oamenii pe stradă. „Clevetirea nu ucide, nici nu face rană; ea pângăreşte numai pe acela de la care a pornit.“ (Nicolae Iorga).

Pr. Ion TURNEA