Pe încântătorul platou subcarpatin presărat cu pâlcuri de arbuşti sălbatici, dar şi cu răzleţe grupuri de pomi fructiferi, ce înconjoară vechile aşezări ale crescătorilor de animale de prin partea locului, unul dintre locuitori mi-a relatat o emoţionantă istorisire.

Era prin anul 1950, când Rezistenţa din Munţii Banatului ducea lupta împotriva instaurării regimului comunist în România.

Între merii din deal se observă fostul sălaş al lui Ilie Urdăreanu. În 1951, aici au fost prinşi doi dintre membrii bandei lui Sfârloagă. Aproape trei luni stătuseră ascunşi într-o groapă săpată anume şi bine mascată. De acolo se putea observa tot ce se petrecea în jur, iar la nevoie se putea acţiona. Cei ascunşi acolo aveau arme automate, muniţie şi grenade. Ieşeau din vizuină doar când trebuiau să se întâlnească cu şeful grupului, ascuns, la rândul său, într-un fel asemănător.

Zona le era prielnică: văi, coline acoperite, sate înşirate pe firul apelor până sub poal
ele munţilor, case izolate, care, la adăpostul pădurilor şi întunericului, puteau fi vizitate de aceştia cu multă uşurinţă.

Fostul ofiţer judiciar de miliţie Vasile Rednic avea să participe din plin la urmărirea cu intenţia de a-i prinde, şi mai ales pe conducătorul grupului, Dumitru Işfănuţ, zis Sfârloagă, originar din Domaşnea.

Într-o vreme când se luau măsuri tot mai eficiente pentru asigurarea respectării normelor legale, pentru crearea unui climat civic favorabil noii vieţi, care abia se instaurase în societatea nouă comunistă, aceştia au reacţionat ostentativ, intensificându-şi acţiunile de contracarare a noii orânduiri.

Profitând de faptul că prin partea locului exista încă armament abandonat în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, şi-au procurat arme automate şi muniţie, s-au constituit în grupuri şi au început mai întâi să atace sedii ale unor posturi de miliţie.

Străbătând cărările întortocheate de pe colinele şi văile de la poalele Munţilor Cernei, unde s-au petrecut evenimentele pe care le evocăm, însoţitorul mi-a furnizat şi alte detalii.

Când i s-a adus la cunoştinţă despre gruparea lui Sfârloagă, şeful Miliţiei regiunii Severin, maiorul Viorel Tăurescu, care ulterior a fost avansat la gradul de general-maior şi şef al Inspectoratului Judeţean Timiş al Ministerului de Interne, a dat imediat alarma. Întregul efectiv, anume pregătit pentru acţiunile de urmărire şi scotocire în vederea capturării ori nimicirii acestei grupări, s-a îndreptat spre Munţii Semenic.

Potrivit planului dinainte conceput, efectivele aflate în acel moment în mai multe puncte apropiate de locul unde fusese semnalată gruparea au început deplasarea operativă, simultană şi concentrică, pentru a-i încercui pe luptători, înainte ca ei să ajungă în masivul muntos, mai greu accesibil.

Grupa călare din localitatea Bozovici, condusă de sergentul Virgil Păsărică, a primit misiunea de a traversa pădurea de la poalele Muntelui Mic, pentru a bara calea bandei într-un punct obligatoriu de trecere. Restul efectivului, dispus în mai multe eşaloane, a primit ordin să se deplaseze pe firul pârâului Nera, în sus, către izvoare, pentru a constitui un semicerc, de unde să înceapă scotocirea.

De la postul său de comandă, maiorul Viorel Tăurescu urmărea cu privirea cum grupa călare urca în şir panta abruptă. Deodată, o rafală de automat a rupt liniştea. Ecoul ei s-a pierdut în largul văilor sălbatice, în care, de regulă, nu se auzeau decât foşnetul frunzelor adiate de vânt şi susurul uniform al pârâului Nera. A urmat o nouă rafală, mai prelungă, şi alte câteva focuri izolate, şi din nou s-a aşternut liniştea…

Comandantul şi ceilalţi ofiţeri au pornit în grabă spre luminişul în care fusese văzută ultima dată grupa călare. Sergentul Virgil Păsărică, căzut de pe cal, zăcea cu vestonul înroşit de sânge. Încă mai respira. A murit puţin mai târziu, lângă o tufă de măcieş, în timp ce restul grupei continua să escaladeze înălţimile stâncoase, în urmărirea lui Sfârloagă.

Unii dintre luptătorii din Rezistenţă au fost capturaţi în cursul acestei acţiuni, alţii, dispersaţi, au căzut, rând pe rând, urmăriţi zi şi noapte de către ofiţeri şi subofiţeri de miliţie. Aceştia, deghizaţi în păstori sau tăietori de lemne, împreună cu ostaşi ai Trupelor de Securitate, după ce descopereau ascunzişurile, organizau pânde şi capcane. În scurt timp, gruparea a fost aproape în întregime capturată. Doar Sfârloagă, mai viclean decât ceilalţi, profitând de învălmăşeala luptei, s-a furişat spre desişul pădurii, dispărând fără urmă.

Gândul că cel mai periculos partizan se afla încă în libertate îi frământa profund pe cei care se angajaseră cu toată hotărârea să readucă liniştea urmăritorilor.

Acţiunile de amploare continuau, dar nu mai corespundeau noii situaţii. Sfârloagă era considerat de Securitate şi Miliţie cel mai odios dintre partizani. Aceasta necesita angajarea unor mari efective, scotociri de anvergură, blocările principalelor puncte obligatorii de trecere, ceea ce nu puteau garanta, totuşi, succesul. Era, deci, necesar să se procedeze altfel. Pentru capturarea ori nimicirea lui Sfârloagă, s-a hotărât să acţioneze un grup restrâns de ofiţeri, între care şi Vasile Rednic, Ioan Pop, Constantin Popescu etc.

Au început astfel zile şi nopţi de urmărire, supravegheri şi investigaţii. Nu se ştia nimic despre ascunzişul lui Sfârloagă.

Iarna era aproape şi se presupunea că Sfârloagă nu va putea ierna prin munţi, ci va căuta adăpost prin satele din apropiere. Dar cine i-ar putea oferi găzduire?

Vasile Rednic s-a oprit la un moment-dat asupra unui amănunt: undeva, la circa 25 km de Domaşnea, în satul Sadova din comuna Slatina Timiş, Sfârloagă avea un cunoscut, fost coleg de armată.

Vasile Rednic se deghizase de data aceasta în pădurar. Întâmplător, singur pe o uliţă a satului mai departe de casă, l-a întâlnit chiar pe cel căutat, adică pe colegul de armată al lui Sfârloagă. Acesta a recunoscut imediat că l-a adăpostit pe Sfârloagă sub ameninţarea automatului, în beciul casei. De aici, Sfârloagă pleca, uneori, printr-o galerie anume săpată sub casă până în grădină. De la gura galeriei până în pădure mai erau doar câţiva paşi.

Nu-l putea denunţa, căci Sfârloagă era tot timpul cu ochii pe el… Gazda a primit ordin de la ofiţer să meargă acasă şi, după ce va trece prin ascunzătoare fără să dea de bănuit, să revină la bufetul din sat. În caz că cel căutat se află acolo, să-i zică gestionarului că doreşte de un leu drojdie; dacă lipseşte, să cumpere un chibrit…

După câteva minute, cetăţeanul a intrat în bufet şi, cu vocea sugrumată de emoţie, s-a adresat gestionarului, că doreşte de un leu… Palid la faţă, noul sosit căuta un scaun să se aşeze, în timp ce trei consumatori necunoscuţi încercau să părăsească în grabă bufetul…

Sfârloagă a fost urmărit până în apropierea beciului. Ofiţerul îi adresă somaţia de a se preda, căci este încercuit şi nu mai are nicio scăpare. În loc de răspuns, o lungă rafală de automat a răsunat din ascunzătoare…

Cu toate că Sfârloagă nu avea nicio şansă de scăpare, nu şi-a dezminţit nici de această dată curajul. Ofiţerii au fost obligaţi să riposteze. Explozia surdă a unei grenade aruncate cu precizie în subsolul casei l-a redus pe Sfârloagă la tăcere…

Acum, când scriu aceste rânduri, mă înfior, oprindu-mă din când în când şi reflectând la cele petrecute. Faptele în sine sunt pline de senzaţional şi groază. Ţărani umili, cu genealogii nobile, şi-au încercat destinul eroic realizat în luptă şi suferinţă.

Istoria avea însă să consemneze toate acestea abia atunci când apele s-au limpezit…

Doinel Puiu MĂRGINEANU