Am observat că de o bună bucată de vreme sunt tot mai preocupat de două lucruri: de caracterul şi de soarta românilor. Dacă până acum doar îmi aruncam privirea peste vreun articol care trata măcar una dintre temele astea, în ultimul timp îl citesc fără grabă şi cu cea mai mare atenţie, ca să nu-mi scape nimic; dacă până nu demult schimbam imediat canalul când la televizor se făcea măcar aluzie la vreunul dintre cele două subiecte, acum dau sonorul mai tare să aud cât mai bine ce se mai spune despre noi; dacă până acum, cu câteva mici excepţii, am tot evitat să vorbesc despre ce şi cum suntem, ca să nu mi se reproşeze că-mi denigrez poporul, în ultima vreme fac cum fac şi eu însumi scriu, mai direct sau mai voalat, parcă numai şi numai despre asta.

Am s-o mai fac o dată şi pe urmă gata, promit că am să mă opresc, oricât de mare ar fi tentaţia, pentru că ştiu, sunt convins că pe noi nimeni şi nimic nu ne va schimba, nici într-o mie de ani. Şi am să închei capitolul despre români cu ceva asupra căruia cred că merită să reflectăm, chiar dacă n-o să mişcăm un deget ca să îndreptăm lucrurile. Sau poate cine ştie… Dar nu cred.

În fine… În ultimii 25 de ani, am auzit tot felul de poveşti şi întâmplări despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Eu, personal, am o mulţime de amintiri, şi plăcute, şi neplăcute, despre acele zile şi nopţi pe care le-am trăit cu sufletul la gură, în stradă, când, fără nicio exagerare, moartea ne putea săruta în orice clipă, prin gura ţevii mitralierelor îndreptate spre noi. M-am întrebat, şi am întrebat, ani de-a rândul, în stânga şi-n dreapta, ce ne-o fi apucat atunci de ne-am purtat cu toţii ca nişte eroi. Nouă nu ne stă în fire să murim pentru ceva, indiferent ce. În 25 de ani am găsit câteva explicaţii, dar niciun răspuns. Şi nici nu cred că am să găsesc vreodată unul care să mă mulţumească în afară de cuvântul „miracol”, fiindcă exact asta s-a întâmplat atunci cu poporul pentru care, vreo câteva zile, nu mi-am mai încăput în piele de mândrie.

Istoria se repetă. N-am spus-o eu, eu doar observ. Acum o ducem prost, nu chiar ca înainte de 1989, dar nici departe nu suntem. Obloanele firmelor care se-nchid îmi zornăie în urechi şi lacătele de pe uşile sau porţile societăţilor care şi-au trimis oamenii în şomaj îmi rănesc privirea. În jurul meu, din zece români, opt nu lucrează. Pierd vremea şi îşi închipuie că trăiesc. Cu unii am vorbit. Ştiu că le pare rău că acum 25 de ani au ieşit în stradă. Nu le împărtăşesc întru totul regretele, dar îi înţeleg, fiindcă şi dezamăgirea mea e la fel de mare ca a lor. Nu-i înţeleg însă de ce aşteaptă, cu capul plecat şi ochii goi, să li se închidă firmele, să fie aruncaţi în şomaj, ori să primească un salariu pe care trebuiau să-l ia cu cinci luni în urmă. Nu îndrăznesc să-l ceară, dar sunt fericiţi când îl primesc.

Ţin minte că, în urmă cu un an, 450 de oameni erau în situaţia asta. Nu contează unde, într-un oraş mort, dar când sindicatul i-a chemat la proteste n-au venit mai mult de 50. După ce organizatorul a făcut obişnuitele declaraţii pentru presă, l-am întrebat, cu reportofonul oprit, cum îşi explică indiferenţa celor care n-au venit. „Ceilalţi 400 au nevestele dincolo, la babe”, mi-a răspuns. Şi a continuat: „De aia, niciodată n-o să mai avem un alt decembrie ’89”.

Ca întotdeauna când scriu, e noapte, ţigara fumegă în scrumieră şi prin geamul deschis se aude un ţârâit minunat şi neîntrerupt, şi mă întreb dacă greierii ştiu pentru ce fel de urechi cântă. Cred că da, şi cred că tocmai de aceea cântă atât de frumos, convinşi că oamenii aceia n-au să le-asculte niciodată viorile…

Adrian CRÂNGANU