Pe vremea copilăriei mele, nu cred că exista o ruşine mai mare pentru un bărbat decât să fi făcut puşcărie. Ştiam despre puşcăriaşi că sunt îmbrăcaţi în haine vărgate, că sunt încălţaţi cu bocanci urâţi, din aceia de care nouă ne era ruşine să purtăm când ne luau părinţii fiindcă erau cei mai ieftini, că sunt chilugi mai ştiam, răi, de la primul până la ultimul, şi că au cuţite lungi şi ascuţite pe care le bagă în inimile oamenilor dacă îndrăznea cineva să îi enerveze. Când l-am văzut pe primul în carne şi oase cred că aveam vreo opt ani şi mi s-a tăiat răsuflarea. Acum, dacă stau să mă gândesc, nu era nici pe departe atât de fioros cum mi se părea atunci, era înalt şi slab ca o suliţă, blonziu, cu părul rar şi perciuni stufoşi, când râdea prosteşte i se vedeau trei dinţi cariaţi şi îngălbeniţi, era îmbrăcat elegant într-un maieu alb, curat, iar de la umăr până la cot se întindea un tatuaj care înfăţişa un fel de pumnal sau de iatagan, dar era atât de strâmb şi de urât că mai degrabă te pufnea râsul decât să te treacă fiorii.

Şi-mi mai amintesc că atât de mare era groaza de puşcăriaşi pe care ne-o sădiseră în suflete părinţii şi pe care noi o întreţineam cu poveşti care, spuse seara, la bancă, ne făceau părul măciucă, încât prin clasa a cincea, când începusem să chiulesc de frica matematicii şi a neghiobului de profesor care ne-o preda, singura pedeapsă care m-a durut a fost să fiu tuns chel. Din ziua aia n-am mai chiulit, am început să-nvăţ ca mai înainte şi pot să spun că în mare măsură am revenit pe calea cea bună. Şi totul numai de ruşine, fiindcă prietenii şi colegii mă strigau „Puşcărie”.

Peste ani, mi-am mai schimbat părerea, nu grozav de mult, dar suficient încât să ajung să-i consider şi pe ei oameni ca toţi oamenii, cu diferenţa că ei plătesc cu nişte hălci rupte din viaţă prostiile pe care sunt sigur că, după ce-au stat o vreme după gratii, nu le-ar mai face. Şi mai cred că niciunul nu vine întreg de-acolo. O părticică rămâne după gratii şi el crede că toată lumea vede că-i lipseşte ceva. Nu mai priveşte şi nu mai vorbeşte ca înainte. Cel puţin aşa erau cei pe care i-am cunoscut eu. Îi durea ceva, şi asta poate m-a făcut să nu-i judec mai aspru decât a făcut-o legea.

Nu despre ei am vrut să scriu, chiar dacă, până la urmă, cred că aşa a ieşit. M-am întins cu amintirile şi eu de fapt voiam să scriu despre ceea ce se petrece azi sub nasul nostru, prea înfundat cu egoism şi superficialitate ca să mai putem mirosi că azi defectele sunt calităţi, iar păcatele – virtuţi. Ceea ce până ieri era o ruşine, astăzi e motiv de mândrie fără margini. La televizor şi în paginile ziarelor se zornăie cătuşele de parcă politicienii şi oamenii de afaceri care le poartă ar ţine în căuşul palmelor Premiul Nobel. Vorbesc lumii din uşa dubei sau a tribunalului de parcă s-ar afla la tribuna Academiei. Singura urmă de regret care se citeşte pe feţele lor e pentru privilegiile pierdute. În rest, nu le pasă. Ba chiar cred că se gândesc la lungimea pedepsei aşa cum se gândesc la lungimea unor pantaloni la modă. Fără trei, patru ani după gratii, nu te bagă nimeni în seamă ca politician, iar ca om de afaceri doar aşa îţi creşte cota.

Oricum, puşcăria nu mai e ce era înainte. Din păcate, acum nimeni nu mai e tuns chel. Poate, cine ştie, şi eu aş fi fost cu totul altfel privit în ziua de azi, cu mai mult respect, cu admiraţie chiar, dacă obiceiul s-ar fi păstrat. Şi dacă nu acum, poate peste o vreme, fiindcă, în creştetul capului, am un loc gol, care, cu fiecare an, creşte şi tot creşte…

Adrian CRÂNGANU