Cartea este cel mai de preţ lucru pe lumea aceasta. Viaţa cea adevărată o găseşti în filele îngălbenite de vreme ale cărţii. O carte bună este un factor principal în evoluţia unei limbi. Slovele adunate din fiinţa eului creator al artiştilor, înşirate pe hârtie, devin comori nepreţuite.

Cea mai mare contribuţie în creşterea limbii române a avut-o cartea. Cronicarii au fost primii care au elogiat-o şi prin ea au ajutat la dezvoltarea limbii noastre.

Marii scriitori, fie măcar o singură dată în viaţă, nu s-au dat înapoi când eul lor creator i-a îndemnat să elogieze cartea. Fiecare a prezentat cartea în stilul lui caracteristic, dar mesajul a fost acelaşi de fiecare dată: cartea este cea mai de preţ comoară a vieţii omeneşti. „Păstrează cu scumpătate învăţătura şi nu o lăsa, păstreaz-o, căci ea este frumuseţea cea mai aleasă, avere ascunsă şi tăinuită“, spunea Mihail Sadoveanu. Cartea este uşa deschisă spre înţelepciune. În ea musteşte învăţătura pe care Sadoveanu ne îndeamnă să o păstrăm „cu scumpătate“. Fiecare e dator lui însuşi să-i pătrundă fiecare literă zugrăvită pe foaie, s-o treacă prin filtrul minţii şi să devină mai bogat cu fiecare clipă oferită lecturii.

Omul însuşi este o carte. Fiecare om are propriul univers. Cartea însă te poartă în infinite universuri, în funcţie de învăţăturile ce le transmite, în funcţie de eul l a fiecărui autor. Scriitorul Tudor Arghezi afirmă că de-a lungul timpului omul s-a confruntat cu multe suferinţe, iar rezultatul acestora a fost cartea. Cartea a reuşit să-l salveze pe om din întunericul necazurilor şi să-l ajute să descopere acea linişte de care avea nevoie. „Trăind în strâmtorare şi hulă, omul a izbutit să se răscumpere şi să se depăşească, născocind graiul scris şi, în sfârşit, cartea …“.

Tot scriitorul Tudor Arghezi, în poezia Ex libris, vede cartea ca pe o muzică. Fiecare părticică a marelui univers îşi are propria-i muzică, cu atât mai mult o carte. O carte este muzica infinitelor universuri. „Eşti ca vioara singură ce cântă“.

Cartea te hrăneşte spiritual, îţi oferă apa vieţii pe care au căutat-o eroii din basme. Tu trebuie doar să ştii „Să sorbi ca dintr-un izvor/ Seninul atâtor ape“, spune poeta Ioana Voicilă Dobre, în poezia Când deschizi o carte. Atâtea ape, atâtea vieţi, şi de fapt o singură carte pe care fiecare dintre noi o adună de-a lungul vieţii, din miile de alte cărţi ce scânteiază la fiecare atingere. „Când deschizi o carte/ Pătrunzi ca într-o rază“, mai spune poeta. Şi cum nu ai pătrunde ca într-o rază, când fiecare carte este aducătoare de lumină, fiecare carte mai constuieşte un drum universului tău…

Dacă eu citesc un vers sau un rând dintr-o carte, îl înţeleg în felul meu, dacă altcineva citeşte acelaşi vers, acelaşi rând, poate avea o opinie total diferită de cea pe care am avut-o eu. Astfel, fiecare carte are infinite vieţi, şi acestea în mare măsură total diferite de viaţa eului creator.

Atât de magică, nemuritoare şi bogată este o carte, încât se naşte din nou, cu fiecare cititor, şi trăieşte alături de toţi cei care i-au ascultat inima. Ea este casa, după cum metaforic o descrie poeta Ana Blandiana în poezia Definiţie: „… zidită din litere pe stâlpi de silabe“, ea este acea „Magică bijuterie/ De cuvinte/ Şi imagini“, după cum frumos spune scriitorul Ion Minulescu.

„Citeşte şi-ai să mă iubeşti!“, sună îndemnul lui Charles Baudelaire, în Epitaf pentru o carte osândită. Nu poţi arunca o carte până nu-i pătrunzi miezul. E ca şi cum ai arunca un fruct a cărui coajă s-a copt prea mult, umbrită de prea mult soare, prea multe ploi şi prea mult vânt. Se poate întâmpla adesea să arunci ceva în care se ascunde de fapt propria ta viaţă.

Scriitorul Nichita Stănescu, în Despre cuvinte şi limbaj, se vede un savant atomist într-un laborator în care „Nucleul şi electronii se oglindeau în propoziţii prin subiect şi predicat.“ Fiecare scriitor are laboratorul lui. El ştie să aleagă cuvintele şi să înfăţişeze viaţa. El ştie să creeze. Ia cuvintele şi le ajută să înflorească.

Scriitorul Mircea Cărtărescu, în Care-i faza cu cititul?, A patra inimă, vede cartea ca pe un flutur: „Cărţile sunt asemenea unor fluturi. De obicei stau cu aripile lipite, aşa cum se odihnesc fluturii pe câte-o frunză, când îşi desfăşoară trompa filiformă ca să soarbă apă dintr-un bob de rouă. Când deschizi o carte, ea zboară. Şi tu odată cu ea, ca şi când ai călători pe gâtul cu pene fine al unui flutur uriaş (…)“. O carte aşteaptă ca tu să-i deschizi aripile pentru a zbura odată cu tine, „Căci fluturele pe care zbori eşti întotdeauna tu însuţi…“.

Cartea îţi descoperă eul interior, androginul. Acest adevăr îl prezintă şi Lucian Blaga, în poezia Stihuitorul. „Chiar şi atunci când scriu stihuri originale/ nu fac decât să tălmăcesc/ […]/ Numai astfel stihul are un temei/ să se-mplinească şi să fie floare./ […] / Traduc întotdeauna/ […]/ un cântec pe care inima mea…“.

Inima eului liric picură nectarul creaţiei, iar făptura îl tălmăceşte, îl traduce prin cuvinte.

„… verbul a citi a fost mult mai important decât verbul a trăi…“, mărturiseşte scriitoarea Ana Blandiana, în Autobiografie, şi este firesc să fie aşa. Fără carte, viaţa omului nu are nicio valoare. Doar cartea păstrează în ea tainele cele mai adânci ale omenirii şi nu este supusă deşertăciunii. …

Limba română e mai bogată cu fiecare carte care-i pictează literele şi le îmbină în cuvine pline de înţelesuri.

Prof. Ana-Cristina POPESCU