Toamna aceasta am mers în pastoral cu albinele, între localităţile Ciuta şi Iaz. Primele două săptămâni ale lunii septembrie au fost binecuvântate cu vreme bună şi albinele au reuşit să culeagă nectarul şi polenul florilor din anotimpul roadelor bogate.
În apropierea pavilionului meu apicol, la aproximativ 100 de metri, un alt apicultor venit în pastoral şi şi-a amplasat şi el stupina. L-am sfătuit să nu facă acest lucru, pentru că nu e benefic pentru nicio stupină o astfel de vecinătate apropiată, dar nu m-a ascultat.
Eu nu mai puteam muta vatra stupinei, pentru că albinele s-au obişnuit cu vechea vatră. O puteam muta doar dacă mă întorceam cu ele acasă.
Am rămas acolo. Vremea fiind frumoasă, albinele culegeau de zor. După ce insectele harnice au încetat culesul, am făcut greşeala să las urdinişul fiecărui stup larg deschis. A doua zi, când am mers la pavilionul apicol, ca să verific dacă totul este în ordine, am observat de la distanţă că albinele din vecinătate mi-au atacat stupina ca să fure miere.
Fiecare familie de albine are în faţa urdinişului paznici, pentru a-l păzi de albinele hoaţe. De această dată, paza era numeroasă, iar albinele se luptau pe viaţă şi pe moarte. Chiar în faţa mea, o albină a prins de picior pe altă albină, pe urmă de o aripă. La intrare într-un urdiniş, o albină hoaţă a venit deghizată, cu polen pe picioare, ca să poată pătrunde nestingherită în stup.
Albinele hoaţe provoacă pagube imense. Intră în stup şi, pentru a fura munca altor familii de albine, încearcă să omoare matca. Albinele atacate se luptă pe viaţă şi pe moarte, până la ultima. Dacă albinele hoaţe reuşesc să omoare matca, stupul este pierdut.
Mi-au răsărit vii în minte evenimente istorice. Fără conducător, oastea pierde bătălia. Aşa se întâmplă şi într-o familie de albine. Şi ele sunt asemenea unui popor care luptă pentru existenţă.
Omul, încă din cele mai vechi timpuri, a luptat cu diferiţi factori pentru a exista. A luptat cu vitregiile mediului înconjurător, cu animalele. A evoluat. A început să se lupte pentru teritorii.
Organismul uman, când suferă de vreo afecţiune, luptă cu acesta cu îndârjire. Parcă ar fi o furtună ce încearcă să macine până şi pietrele.
Animalele duc şi ele o continuă luptă pentru supravieţuire. Leul pândeşte prada, iar aceasta încearcă să-şi salveze viaţa şi să scape de colţii lacomi ai fiarei ce vrea să i-o fure.
Păsările migratoare, pentru că nu suportă frigul iernii, pleacă spre alte ţinuturi mai călduroase. De acolo se întorc atunci când căldura devine insuportabilă în acele ţinuturi. Şi toată această migraţie este o luptă pentru supravieţuire.
Cei care au păsări şi au doi cocoşi pot urmări luptele zilnice dintre aceştia. În lumea necuvântătoarelor, masculul duce adevărate lupte pentru perpetuarea speciei.
Furnica îşi adună provizii din timp pentru iarnă, ca să nu moară de foame. În natură, speciile defavorizate de condiţiile de mediu sunt eliminate. Pentru ca o plantă să supravieţuiască la marginea unui deşert, trebuie să-şi construiască organe pentru a putea reţine apa şi a stopa evaporarea.
În jurul nostru se dă o continuă luptă pentru existenţă. Şi a-ţi menţine o anumită poziţie într-un clasament, tot o luptă pentru existenţă este.
Pentru a salva stupina, în această toamnă, de albinele hoaţe, am micşorat urdinişurile, astfel încât să nu poată trece decât o albină, maximum două. Doar aşa familia de albine îşi putea asigura bine paza de la intrarea în stup. Şi vremea a fost prielnică pentru a împiedica furtişagul, pentru că a început să plouă. Dacă vremea nu mă ajuta, cu toate că am micşorat urdinişurile, aş fi fost nevoit să plec cu pavilionul acasă.
Pr. Ion TURNEA
