Adesea suntem înveşmântaţi într-o toamnă atât de adâncă, încât uităm să mai gustăm apa izvorului, spre a da voie păsărilor să-şi încerce aripile pentru a trece dincolo de tot ceea ce este ţărână.

Privind la toamna de afară şi la toamna din suflet, mi-a venit în gând un vers din poezia lui Tudor Arghezi, Lumină lină: „Cu aripa-n ţărână şi în vis.“ Ţărâna ne leagă zborul, ne face captivi în propria noastră soartă, în timp ce visul îţi arată calea spre a evada dintr-un destin fără aripi. Oscilând între ţărână, simbolul a tot ceea ce este trecător, şi vis, elementul ce te înalţă, ce îţi dă aripi, omul uită adesea să scuture povara grea a pământului şi să străbată înălţimile, să se înalţe deasupra propriului său destin, aşa cum a făcut albina din poezia argheziană, ce a descoperit drumul lin al luminii.

Dureros este momentul în care omul se trezeşte în toamna vieţii fără a-şi fi descoperit „Creanga de aur“ a destinului. „O Creangă de aur în curte avea/ Şi Prinţul, vai, Prinţul nimic nu ştia./ Dar omul cu ochii şireţi într-o zi/ Trecu prin grădină pe-ascuns şi-o zări./ […] O Creangă de aur? De unde să-ţi dau?/ Aşa ceva n-am eu. Nici zeii nu au./ […] Dar omul răspunde: – De-o aflu cumva/ Mi-o dai mie? – Bine, să fie a ta!/ […] Omul ţâşni dintr-odată spre pom,/ Urcă şerpuind până-n vârful bătrân/ Şi vesel se-ntoarse cu Creanga în sân …“ (Comoara ascunsă, Radu Stanca).

„Creanga de aur“ este talentul ascuns al fiecărei persoane. Din păcate, există oameni care nu-şi descoperă talentul niciodată. Creanga lor de aur rămâne neatinsă, iar copacul vieţii lor îmbătrâneşte. Prinţul nătâng din poezia lui Radu Stanca şi-a oferit Creanga de aur, talentul, unui om oarecare. L-a oferit, pentru că nici nu-l cunoştea. Copacul vieţii lui a îmbătrânit, şi el a privit cu nostalgie spre Creanga de aur nedescoperită la timp şi care i-a întors spatele.

Fiecare este prinţul propriei sale existenţe şi fiecare are o Creangă de aur în copacul vieţii, are ceva divin. Când omul descoperă ambrozia aceea din care se hrănesc zeii, devine stăpânul propriei sale existenţe.

E adevărat că toamna ne muşcă adesea sufletul şi împiedică păsările să zboare spre soare: „Te uiţi cum muşcă toamna din verdele pădurii,/ Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă? … “ (Toamnă, Claudia Millian-Minulescu) –, însă e bine să nu lăsăm toamna să ne lege ochii sufletului, pentru a nu trece prin această viaţă degeaba, fără a-i gusta frumuseţea, fără a bea „sufletul pădurii“ (Toamnă, C. M.-M.), indiferent cât de „pătate de toamnă-nsângerată“ (Toamnă, C. M.-M.) ne-ar fi „mâinile“ (Toamnă, C. M.-M.). Mâinile ar putea să modeleze îngeri din frunze sângerii, iar noi să ne adăpăm din raza răsăritului de soare.

Poate că este bine să privim cum verdeaţa pădurii este muşcată de toamnă şi să căutăm în copacul vieţii noastre Creanga de aur la timp, înainte ca rugina să-şi presare chipul peste tot ceea ce am fost cândva.

Ana-Cristina POPESCU