Aşteptându-l pe Gigi


Pe lângă chei, trei sau patru, nici nu ştiu exact câte sunt, pe inelul din oţel inoxidabil mai am un breloc cu Steaua, la care ţin ca la ochii din cap. E rotund, din cupru, şi a început să capete patina aceea de vechi, de cât l-am tot fâţâit dintr-un buzunar în altul, atâţia şi-atâţia ani. Mi l-a adus un prieten care l-a cumpărat din Ghencea, din inima clubului, şi de-atunci nu m-am mai despărţit de el. Cred că, într-un fel, a ajuns să facă parte din mine, la fel ca degetele sau nasul. Iar uneori, când sunt între stelişti adevăraţi, dovediţi prin fapte, chiar îl scot şi îl arăt, fiindcă mă mândresc cu el şi nu mai pot de bucurie când văd câtă lăcomie trezeşte în privirile pofticioase ale celor de-o dragoste cu mine.

Din momentul ăsta nu cred că mai e nevoie să spun că sunt stelist. Nu ştiu să explic de ce, tot aşa cum nimeni nu cred că ştie să spună concret din ce anume motive iubeşte pe cineva. Probabil că de-aia. Şi atunci mi se pare normal să ţin la jucătorii Stelei, la toţi, şi la cei de-acum, şi la cei de-atunci, de când echipa era pe val în Europa şi sunt mai apropiaţi de vârsta mea. De exemplu, de Artimon, chiar dacă a mai trecut şi pe la alte cluburi, mi-a fost drag când antrena Caransebeşul şi pot să spun că m-am împrietenit cu el. Pentru Rotariu, şi el trecut un pic pe banca gugulană, am avut mereu un soi de respect amestecat cu admiraţie. Cu Belodedici, cu care m-am întâlnit de câteva ori, lucrurile au stat cam la fel.

Ce vreau însă să spun e că, indiferent cât de mult am iubit Steaua, am făcut întotdeauna diferenţa între echipă şi conducătorii ei, mai ales de când patron e Gigi Becali. Şi el mi-a fost simpatic şi uneori îmi mai e şi acum, dar îmi trece dacă vorbeşte mai mult de cinci minute. Fiindcă, cu toată bunăvoinţa şi toleranţa mea, mi-e greu să înţeleg cum un om care are în birou mai multe icoane decât Patriarhia Română poate să jignească şi să înjure câteodată ca la uşa cortului. Sau care, după ce face case pentru sinistraţi şi umblă şi se-nchină prin mânăstiri şi biserici mai ceva ca un călugăr, după două minute face un tămbălău monstru când se vede înconjurat de televiziunile de doi bani flămânde de circ.

Acum, sunt şi mai descumpănit, recunosc. Fiindcă, din lipsă de ocupaţie, bănuiesc, Gigi Becali s-a găsit să mai facă un gest superb, în faţa căruia într-un fel mi-e şi ciudă că trebuie să-mi scot pălăria, pentru fostul stelist Mihăiţă Neşu, băiatul ăla lovit de soartă ca de tren şi care, dacă mai are ceva pe lume, e doar căruciorul care-i poartă paralizia. După ce Mircea Neşu a murit nu demult, Gigi Becali a strigat de după gratii că din clipa aia, câte zile-o mai avea, el va fi tatăl lui Mihăiţă Neşu.

Îmi dau cuvântul de onoare că fapta lui chiar m-a emoţionat. Aşa că acum aştept, ba chiar mi-e dor de-o gafă care să repare gestul creştinesc al lui Gigi, mi-e dor de-o prostioară pe care să i-o iert aşa cum mi-e dor de mine cel de-acum 28 de ani, când n-aveam nici a mia parte din grijile şi problemele pe care le am azi şi când Steaua câştiga Cupa Campionilor Europeni. Fiindcă în seara aceea cred că m-am logodit cu ea.

Adrian CRÂNGANU