M-am oprit o clipă şi am privit viaţa. Foarte ciudat… Am privit-o şi n-am reuşit să-i găsesc nodul, spre a-l dezlega şi a-i înţelege misterul.

Am ridicat privirea spre cer şi am văzut o turmă de nori ce încercau să se definească printr-o formă, dar care nu-şi găseau locul şi risipeau peste câteva momente tot ce au construit.

Sunt mulţi nori pe cerul vieţii, tot atâţia nori încât i-aş putea da vieţii culoarea azurului. Dar norii pe care i-am studiat într-o clipă de rătăcire erau gri. Probabil au adunat prea multe poveri. Altă dată, norii păreau un fum albicios ce cuprindea orizontul, în timp ce seninul încerca pe alocuri să le spele faţa cu un albastru-deschis.

Nu, nu aş putea să dau vieţii culoarea azurului! O rază de lumină a încercat să risipească printr-o scânteie perdeaua de nori spre care mi-am înălţat câteva momente privirea.

Să-i dau vieţii o altă culoare? Să o definesc prin galben, prin lumină? Doar focul luminii poate să risipească durerea norilor.

Nu e bine, azurul şi lumina sunt adesea biruite de umbră. Imaginea unor cruci mari din cimitirul aflat în apropiere striveau toată armonia decorului. Pământiul predomină…

O viaţă pământie. Trist. Totul în jur ar suspina. Dacă m-aş uita cu atenţie, s-ar putea să observ doar lacrimi şi, cu toate acestea, din când în când, în tot acest ocean îngheţat, te izbeşti de surâsul inocenţei şi de verdeaţa zilei. Să fie verdele cea mai potrivită culoare? E o culoare optimistă, culoarea speranţei, culoarea primăverii. E o culoare ce însufleţeşte totul. Nu, verdele e prea mult. Dacă nu erau atâţia nori, poate acceptam verdeaţa.

Roşu. Istoria ar defini viaţa prin culoarea roşie. Nu există lucru mai de preţ decât libertatea. Oceane de sânge au spălat faţa vieţii când a început să mocnească precum un vulcan.

Şi roşul durerii e biruit de o altă nuanţă, de dragoste, de roşeaţa dragostei. Ar putea primi viaţa culoarea dragostei? Până-ntr-un anumit punct, da. Fără energia mistuitoare a dragostei, viaţa nu poate respira. Totul se coace din dragoste. Dar când globul neîmplinirii topeşte focul creator? Atunci scânteiază cuvântul…

Să fie oare culoarea vieţii cuvântul? Prin cuvânt a luat fiinţă Universul, mărturiseşte Sfântul Evanghelist Ioan. Câtă mângâiere aduce cuvântul!

Atâtea feţe are viaţa, încât nu i-aş putea găsi o culoare. Prin urmare, viaţa este asemenea aerului, este asemenea apei, asemenea vântului. Viaţa nu are nicio culoare. Sau poate are culoarea propriei tale existenţe?

Pr. Ion TURNEA