Evoluţia tehnologică, mai ales cea din ultimele două secole, a determinat o profundă schimbare în civilizaţia umană. Fotografia se încadrează din plin în acest proces, de la primele încercări ale lui Joseph Nicéphore Niepce, în 1826, ale lui Louis Jacques Mandé Daguerre în 1830 sau ale lui William Henry Fox Talbot în 1835, şi până la fotografia digitală actuală.

În arhive, pe lângă manuscrise, memorii, corespondenţă, hărţi, planuri, chemări, invitaţii sau stenograme, un rol esenţial în ilustrarea istoriei îl au fotografiile. Extrem de rare la începuturi, acestea au câştigat teren la răscrucea secolelor XIX-XX şi au repurtat o victorie răsunătoare asupra civilizaţiei contemporane în prezent.

În depozitele Serviciului Judeţean Caraş-Severin al Arhivelor Naţionale, fotografiile se găsesc în Colecţia de Fotografii, dar şi în fondurile şi colecţiile personale şi familiale create sau colecţionate de către Generalul Ioan Dragalina, profesorul Tiberiu Boşcaiu, istoricul Valeriu Leu, scriitorul Petru Vintilă, pictorul Mihai Vintilă, muzicologul Dumitru Jompan, profesorul Ştefan Velovan, profesorul Octavian Răuţ sau învăţătorul Puraci Patrichie.

În acest articol voi prezenta câteva instantanee din cadrul Fondului Personal Învăţător Puraci Patrichie, Iaz, donate Serviciului Judeţean Caraş-Severin al Arhivelor Naţionale, de către fiica acestuia, Aurica Munteanu, în anul 2013.

Fotografiile permit cunoaşterea realităţilor specifice perioadei celei de-a doua conflagraţii mondiale, din spatele frontului. Acestea îl prezintă pe Puraci Patrichie, din Iaz, alături de colegii şi de instructorii de la Şcoala de Zbor fără Motor „Mica – Brad – Birtin” din Hunedoara. Din ele se pot observa liniştea şi degajarea, datorate probabil neimplicării directe în prima linie a frontului.

Puraci Patrichie s-a născut la 22 decembrie 1921, în localitatea grănicerească Iaz, ca fiu al lui Patrichie şi Natalia, ţărani care aveau în proprietate 2,5 ha teren agricol. După cele 5 clase primare urmate între anii 1929-1934 la Şcoala din Iaz, devine elev al Şcolii Normale „Ioan Popasu” din Caransebeş, diploma de învăţător obţinând-o în anul 1943.

În anul 1942, în vacanţa de vară, a urmat cursurile Şcolii de Zbor fără Motor „Mica – Brad – Birtin”, luând brevetul de pilot de planoare categoriile A şi B. Scopul dorit fiind acela de a-şi face stagiul în aviaţie, în iulie 1943 se înscrie la Şcoala de Comandanţi MTR (Munca Tineretului Român), iar în august 1944 la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie de Rezervă Bucureşti, care era evacuată pe Valea Mureşului, la Vinţul de Jos.

Cea mai mare parte a carierei a fost dedicată de către Puraci Patrichie învăţământului, fie ca învăţător, fie ca profesor de matematică, la Iaz, Var, Obreja, Glimboca sau Mal, deşi nu s-a dat înapoi să muncească, pentru perioade scurte, ca şi meteorolog la Staţia Meteorologică din Caransebeş, ca şi contabil sau ca şi simplu muncitor în cadrul Uzinei din Oţelu Roşu.

Între fotografiile donate se regăsesc instantanee, în original şi în copie, ale lui Puraci Patrichie, ca elev pilot al Şcolii de Zbor fără Motor „Mica – Brad” din Hunedoara, din anul 1942, ca soldat aviator în cadrul Centrului MTR Breaza, în perioada 1943-1944, ca elev al Şcolii Normale din Caransebeş, împreună cu elevii şi profesorii în mijlocul cărora şi-a desfăşurat activitatea, la întâlnirea de 40 de ani de la absolvirea Gimnaziului din Caransebeş, împreună cu viitoarea sa soţie, cu echipa de fotbal, cu grupul de căluşari sau cu corul mixt din Iaz. Reprezentative sunt şi fotografiile petrecerilor, spectacolelor, corului, căluşarilor, cele realizate în perieghezele cu elevii de la Şcoala Iaz, sau cele ale descoperirilor arheologice, dar şi cele ale participanţilor la marile conflagraţii mondiale. Personalităţile surprinse în instantaneele colecţionate – Nicolae Iorga, în anul 1922, cu ocazia vizitei de la Caransebeş, învăţătorul Remus Popa, care a predat la Şcoala din Iaz între 1928-1929, învăţătorul Ioan Mierlă, care a predat la Şcoala din Iaz între 1937-1941, preotul Tiberiu L. Buru, învăţătorul Marcu din Iaz, învăţătorul Pavel Cepeu, învăţătorul Trandafir Buru, învăţătorul Ilie Ambruş, profesorul Sever Boşcaiu, învăţătoarea Frida Eva Fodor, dar şi familia învăţătorului Ilie Ambruş – permit recompunerea unei epoci demult apuse şi acoperă întreg secolul XX.

Consider că aceste mărturii fotografice sunt importante şi că este esenţial ca atât ele, cât şi altele asemenea lor aflate în arhive, muzee, biblioteci sau în colecţii particulare, să fie scoase la lumină, pentru a îmbogăţi şi diversifica izvoarele privind perioada celui de Al Doilea Război Mondial, şi nu numai.

Puraci Patrichie nu a fost personajul care să privească lucrurile pasiv, de pe margine. Viaţa sa este influenţată de toate evenimentele şi ideologiile care au caracterizat secolul XX. Lupta sa de a-şi câştiga un loc în viaţă a fost una acerbă, susţinută şi continuă. Situaţia grea a familiei sale l-a determinat să îmbine efortul la învăţătură cu ajutorul material al unchiului său, care lucra ca preot în Serbia. Deşi cochetează cu mişcarea legionară, ca mulţi alţi tineri din acea perioadă, suferă rigorile legii. Fiind cu greu reprimit în liceu, se implică activ în lupta de aplicare a principiilor comuniste, intră în conflict cu unii reprezentanţi ai structurilor partidului conducător, iar, după 1989, deşi avea o vârstă înaintată, se implică în politică şi în comisia de restituire a proprietăţilor.

Privind la cazul Puraci Patrichie, unul fericit după opinia mea, în care documentele au fost salvate de la uitare şi distrugere, nu pot să nu mă întreb: oare câţi Puraci Patrichie aşteaptă să fie descoperiţi în oraşele şi în satele bănăţene? Oare câte mărturii directe sau indirecte ale evenimentelor la care au luat parte au fost distruse sau pierdute iremediabil? Oare câte fotografii, filme, negative, ilustrate, afişe, memorii, scrisori, hărţi, planuri, jurnale, însemnări…. şi lista poate continua, se păstrează în poduri, pivniţe, cutii sau dulapuri prăfuite, fără ca aceia care le au în stăpânire să le acorde atenţie sau să le înţeleagă valoarea? Cred că răspunsurile vor fi date de anii care urmează şi că surprizele vor fi unele de amploare, care vor îmbogăţi izvoarele documentare ale istoriei Banatului.

Laurenţiu Ovidiu ROŞU