Curios… Îmi aduc aminte perfect ce culoare şi ce formă au avut toţi pantofii pe care i-am purtat de-a lungul vieţii. Nu-mi mai amintesc însă exact ordinea în care i-am cumpărat. Îmi mai aduc aminte la fel de bine toate stilourile cu care am scris, începând din clasa întâi şi terminând cu cel cu care tocmai scriu articolul ăsta. Şi-mi amintesc perfect şi toate ceasurile, şi cele de mână, şi cele de buzunar, cu care mă mai prosteam prin liceu. Şi nu mi se pare nimic neobişnuit în asta. În unele privinţe, am o memorie foarte bună, mai ales când e vorba de lucrurile care cred că au depăşit deja faza în care se poate vorbi despre pasiune şi se apropie uşor de obsesie. Sper să mă opresc însă la timp şi să nu ajung niciodată până acolo.
De multe ori, de fapt de cele mai multe ori, ţinerea asta de minte mă ajută. Sunt însă şi cazuri în care nu-mi face bine. Nu e vorba să uit lucruri din acelea de care mi-e ruşine şi aş da orice să mi le şterg din memorie, şi cu toate astea ştiu că n-am să izbutesc niciodată, ci din cele mărunte, care nu reuşesc decât să mă indispună sau să mă facă să simt în suflet gustul sălciu al dezamăgirii. Fiindcă exact asta simt, în loc să mă bucur şi eu ca toată lumea, când văd la televizor cum şleahta politică care ne-a condus şi încă ne conduce se subţiază văzând cu ochii şi mafioţi ordinari, ticăloşi îmbătrâniţi în rele, putrezi până în măduva oaselor, profund inculţi, venali, lacomi şi vicleni, parlamentari şi preşedinţi şi vicepreşedinţi şi ce-or mai fi prin partidele lor, sunt luaţi pe sus, băgaţi în dube şi pe urmă la răcoare.
Nu pot să mă bucur, fiindcă ţara asta a fost întotdeauna ţara lui prea târziu. În România nu se fură de azi, de ieri, şi nici nu se minte şi nu se înşeală de săptămâna trecută, ci de când s-a format ea ca ţară, indiferent ce nume a purtat prin timp. Câteodată chiar mă şi mir că se mai ţine pe picioare. Şi-aici iar nu-mi pică deloc bine că am o memorie atât de bună, fiindcă, oricât aş căuta prin ea, nu-mi amintesc să fi văzut în viaţa mea un om cinstit. Am întâlnit doar pe unii care se vindeau mai scump decât alţii, şi atât.
Ăsta e unul din cele două motive pentru care cred eu că o ducem atât de prost. Celălalt e că n-am auzit, de când mă ştiu, şi nici n-am văzut cu ochii mei vreun şef care să ocupe o funcţie fiindcă e deştept şi chiar se pricepe la ceea ce e pus să conducă. Niciodată. Dacă femeia de serviciu mătură coridoarele vreunei instituţii fiindcă e rudă cu mai ştiu eu cine, iar contabila prinde două foi cu o agrafă pe săptămână din acelaşi motiv, şefii sunt puşi politic. Cei mai mulţi dintre ei habar n-au pe ce lume trăiesc şi, până să fie numiţi directori, nici măcar nu ştiau cum se scrie exact instituţia pe care erau paraşutaţi mai apoi s-o conducă.
Într-o zi, am mers în acelaşi compartiment de tren cu un prieten din copilărie, care în ultimii ani s-a învârtit prin cercurile politice înalte de la Bucureşti. Am vrut să scriu despre întâmplarea asta mai demult, dar nu i-am găsit niciodată locul potrivit în editorialele mele, până astăzi. I-am spus şi lui cum gândesc, şi, ca mine, încă vreo câteva milioane de români. Mi-a dat, ne-a dat de fapt dreptate şi mie şi lor, şi mi-a mai destăinuit că, din când în când, la câţiva ani, chiar au avut loc întâlniri între Putere şi Opoziţie, exact pe tema asta: odată ajunşi la conducerea ţării, să nu-şi mai pună fiecare toţi papagalii şi toate panaramele prin funcţii. Întotdeauna au fost cu toţii de acord că aşa trebuie procedat, dar nu s-au înţeles niciodată cine să înceapă depolitizarea asta. Până una-alta, văd c-a-nceput DNA-ul.
Adrian CRÂNGANU
