Cred, adică nu cred, sunt sigur că, în toată istoria lui de 2000 de ani, poporul ăsta n-a avut parte de atâtea emisiuni inepte cum are în ziua de azi. Le enumăr pe degete, şi nu neapărat în ordinea cretinismului lor, fiindcă la cât sunt de proaste e aproape imposibil să faci un clasament, ci am să le înşir aşa cum îmi vin acum în minte. Prima e şi cea mai proaspătă, cea cu jungla care arată cam ca Parcul Teiuş şi e năpădită de fiare care mai de care mai înfricoşătoare, de la şoareci la viermuşi pentru momeală de pescuit, o junglă în care Tarzan e Mihai Trăistariu, iar Elena Merişoreanu e Jane. Sau aia cu bucătarii nesimţiţi care-şi fac concurenţii albie de porci şi le toarnă lăturile-n cap, atât de artificială încât unul ca mine îşi rupe dinţii în reţeta lor de succes după nici două minute. Pe urmă mai sunt, nu ştiu exact cum le cheamă, că n-am nervi să mă uit la ele, dar din ce-am văzut când am butonat e vorba de nişte soacre proaste de dau în gropi care se ceartă elevat, într-un limbaj folosit pe holurile Academiei Române, cu pupezele de nurori. Trei, patru ore pe seară, cam aşa ceva. În altă emisiune, nişte vedete de două parale taie lemne, spală bude şi grajduri şi se porcăie la fel de ireal de parcă ar fi pe scena Teatrului Naţional. În alta, alte vedete de acelaşi calibru maimuţărescpe cineva, dar n-aş putea să spun pe cine, fiindcă schimb imediat canalul. Atâta pot să zic, că am văzut un bărbat dat cu cremă de ghete pe faţă ca să pară negru şi încă unul, îmbrăcat în femeie, care-şi arăta port-jartierul şi chiloţii.
Mi-e greu, mi-e imposibil să continui să le înşir, şi în plus cred că m-am făcut suficient de bine înţeles şi fără să le mai spun şi pe celelalte, o grămadă. Ne e plină viaţa de ele, mai ales de la 8 la 12 în fiecare seară. După-masa, între 5 şi 7, România nu se mai duce la veceu, ca nu cumva să piardă un minut sau două din dramele lacrimogene de doi bani de la Acces Direct sau să rateze emisiunea lui Măruţă şi să nu-l vadă pe Tudorel făcând ca vaporul, ca porcul ori ca aragazul.
Cam aici a ajuns poporul ăsta. Nu vreau să-l jignesc. Vreau să-l trag de mânecă. Vreau să-l duc în faţa oglinzii, să-l conving să se uite în ea şi să-mi răspundă sincer dacă îi place ce vede. Fiindcă eu, privindu-l din profil, clatin din cap descumpănit.
Mult timp, cred că ani întregi, am încercat să găsesc o scuză, o explicaţie pentru resemnarea şi apoi capitularea românului în faţa prostului-gust. Am descoperit nu una, ci mai multe, uneori am şi scris despre ele, dar întotdeauna am simţit că lipseşte ceva. Bănuiam şi ce, dar niciodată n-am avut atâta curaj încât să-mi închipui măcar proporţiile cutremurului cultural care ne-a lovit şi hidoşenia ruinelor morale între care ne ducem traiul. Asta până săptămâna trecută, când am citit o statistică şi am înlemnit pur şi simplu. Mi-am întipărit cifrele în minte, ca să nu le greşesc atunci când urma să scriu despre ele: 53 la sută dintre români au reuşit să nu citească nicio carte în ultimul an, 21 la sută au citit una sau două, şi doar 26 la sută au citit mai multe.
Şi dintr-odată totul s-a limpezit. Toate raţionamentele mele au prins contururi clare şi am văzut, în radiografia la care mă uitam fără s-o înţeleg, unde se ascunde boala poporului ăsta. Acum ştiu de ce ne uităm la jungla cu şobolani, la bucătarii ăia tupeişti, la soacrele alea cu două clase, la spălătoresele de bude şi de grajduri sau la maimuţoii ăia daţi cu cremă de ghete şi îmbrăcaţi în muieri, ori la Tudorel, care face ca întunericul.
Şi mai ştiu, acum, şi de ce se ofilesc cărţile în biblioteci.
Adrian CRÂNGANU
