M-am gândit multă vreme până să găsesc cuvântul potrivit, care să exprime cel mai bine ceea ce văd că se întâmplă acum în jurul meu şi, odată descoperit, să înţeleg că pot să-i prelungesc înţelesurile şi în urmă, în istorie. Trădare e cuvântul, şi ni se potriveşte ca o mănuşă. Dar eu despre prezent vreau să vorbesc azi, şi nu despre trecut, fiindcă el nu e decât boala care acum s-a agravat atât de tare încât, după cum văd eu lucrurile, suntem deja cu un picior în groapă.
Nu-mi pot imagina, nici măcar o secundă, că aşa ceva se poate întâmpla în vreo altă ţară decât România. În fund, pe fotoliu, numai ochi şi urechi, sau întins pe pat, cu mâinile sub cap şi pe jumătate adormit, mă uit încremenit la vârtejul aiuritor de arestări şi denunţuri, la valul de trădări şi eliberări din arest pe care mi-e imposibil să le înţeleg şi să le accept, aşa cum nu reuşesc să pricep cum poţi aresta pe cineva care a jefuit ţara de cel puţin 16 milioane de euro şi să-i pui sechestru pe averea de două poşete, o pereche de ciorapi cu bandă adezivă, un ruj şi un teren de câţiva centimetri pătraţi. Asta numai la noi se putea întâmpla. Adică, să se dovedească după nu ştiu câţi ani că aproape toţi cei care ne-au condus au fost nişte hoţi ordinari, nişte infractori de cea mai joasă speţă din câte pot exista, dar mai ales nu-mi vine să cred că poporul ăsta şi i-a putut pune în fruntea ţării. Fiindcă ştia. Sigur ştia. Tot. Şi-mi amintesc acum de vorbele unui politician francez care spunea că un popor de oi merită un guvern de lupi. Aşa e.
Nimic însă din toate astea, mă refer la ceea ce începe să semene oarecum a dreptate, nu s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi existat sfânta instituţie românească a trădării. Şi cred că e prima oară în istorie când ea ţine, în sfârşit, cu românii. Asta nu mă împiedică, însă, să-i dispreţuiesc pe trădători. Am făcut multe prostii în viaţă, recunosc, şi nu pot să sper decât că de-acum înainte am să fac cât mai puţine, dar de trădat n-am trădat niciodată pe nimeni. S-ar putea să fie la mijloc firea mea, s-ar putea să fie întâmplările prin care am trecut, nu ştiu să spun. Poate amândouă. Ştiu sigur însă că, în ani, am învăţat ceva. Am învăţat ce e Onoarea, şi nu de la cine mă aşteptam să-mi arate ce înseamnă asta, ci, culmea, de la copiii răi printre care am crescut şi care, mai târziu, au ajuns să facă parte din lumea interlopă. De unul îmi amintesc, mai ales, pe care mamă-sa îl bătea până îl zăpăcea şi-l punea să pârască cu cine a mai chiulit şi a fumat în spatele sălii de sport, şi el, uneori plin de sânge, nu recunoştea în ruptul capului, ca un câine, că a fost cu Dani, cu Relu, cu Adiţă – ăsta eram eu – şi cu Sorin. Când a mai crescut, a făcut puşcărie de o groază de ori, în reprize de câte doi sau trei ani, iar acum nu mai ştiu ce s-a ales de el, dar a fost primul meu profesor de Onoare. Pe-atunci, eu aveam nouă ani, iar el unşpe.
N-am să spun cum îl chema, nici porecla pe care singur şi-o alesese, fiindcă era atât de rău şi de temut, încât avea dreptul ăsta, şi de fapt numele lui chiar nu contează. Tot scriind însă la articolul ăsta mi-a venit o idee la care nu m-am gândit niciodată până acum. Mi-a trecut prin cap că el, copil, era îmbrăcat ponosit, ca noi toţi, pe vremea aia, şi chiar dacă mai târziu şi-a permis haine dintre cele mai scumpe, cămăşile lui au fost întotdeauna negre. Poate a fost o simplă întâmplare, poate nu. Poate n-a vrut să facă parte niciodată din mafia gulerelor albe. Acelea care, atunci când deschei cămaşa la primul nasture, vezi că lucesc, de fapt, de jegul trădării.
Adrian CRÂNGANU