Au fost în viaţa mea destule lucruri care m-au uimit. Uneori mi s-a întâmplat să clatin neîncrezător din cap atunci când ceva m-a pus mai serios pe gânduri, dar cu gura căscată nu ţin minte să fi rămas vreodată. De fapt, nici acum lucrurile nu stau chiar aşa, fiindcă n-am făcut gura mare, doar am întredeschis-o puţin, dar cred că am avut motive mai mult decât întemeiate s-o fac. Nici nu putea fi altfel, atâta timp cât 43 la sută dintre români l-ar vota pe Ceauşescu dacă ar avea puterea să-l aducă îndărăt de pe lumea cealaltă. Mie o asemenea grozăvie mi se pare un semn rău pentru starea de spirit a poporului care poate să se gândească la asemenea gogomănii, a poporul care n-are niciun defect, iar pe lângă miile şi miile de calităţi pe care şi le inventează, o are şi pe aia că uită de la mână pân’ la gură.

Nici prin cap nu-mi trece să ţin o lecţie de istorie, fiindcă nu sunt un bun dascăl, pentru că, probabil, într-o săptămână aş pălmui jumătate dintre elevii din şcoală, iar pe cealaltă jumătate aş lăsa-o repetentă. Dar sunt câteva lucruri peste care e păcat să se aştearnă uitarea, aşa că am de gând să le şterg puţin de praful care s-a adunat pe ele în ultimii 25 de ani.

În 1989 eram, cred eu, destul de matur să înţeleg şubrezenia comunismului şi suficient de copil încât să cred că pot schimba ceva. De aia, şi nu din vreun alt motiv, am ieşit pe străzi atunci, în 21 decembrie. Ba, pe deasupra, îmi dau seama acum, am fost şi până într-atât de prost încât să-mi închipui că dacă în acele nopţi în care se trăgea ca la balamuc cineva mi-ar fi găurit din greşeală scăfârlia, moartea mea n-ar fi fost zadarnică, ci s-ar fi transformat într-o cărămidă aşezată de meşterii supravieţuitori la temelia pe care urma să se clădească democraţia după care jinduiam de-atâţia şi-atâţia ani. Din păcate pentru vanitatea mea, am scăpat din Revoluţie fără nicio zgârietură măcar, dar cu câteva sperieturi şi cu o puzderie de vise şi speranţe.

Pe urmă, vreo câţiva ani, oricât mi-aş fi încordat privirea uitându-mă în urmă, mi se părea că nu zăresc niciun milimetru de comunism. Pentru mine, recunosc, democraţia şi capitalismul pentru care fusesem gata să mor cu inima împăcată luaseră forma unei roţi de caşcaval, a unei sticle de doi litri de Coca-Cola, a unui borcan de ness sau rude de salam fără şoric şi ronţuri, a unui pachet de ţigări fără crengi prin ele şi pe care nu trebuia să le aprinzi de o sută de ori ca să poţi trage din ele, a unui film de duzină văzut noaptea pe RTL şi PRO7 şi din care nu înţelegeam boabă. Şi mai luaseră forma şi a unui ou-ochi, a unei bucăţi de carne pane ori a blugilor şi a adidaşilor pentru care nu trebuia să mai merg până la Timişoara, în Ociko, şi să dau jumătate de salariu pe ele, sau a posibilităţii de a-mi cumpăra un televizor color fără să trebuiască să mă înscriu în partid pentru asta. În acei ani, vântul libertăţii mă dobora pur şi simplu din picioare.

După un timp, când vijelia s-a mai potolit, democraţia şi libertatea au început să-şi schimbe contururile. De unde până atunci îmi minţeam şefii de-ngheţau apele, în noul regim a trebuit să le spun adevărul, fiindcă nici ei nu se mai prefăceau că mă cred. Mai nou, nu puteam să mai trag mâţa de coadă cât era ziulica de lungă şi doar să mă fac că lucrez, cum procedasem până atunci. Mă pusese dracu, că nu pot să spun altfel, să mă angajez la patron, şi lucram nouă ore din opt. Vocabularul mi-a sărăcit, tot atunci, cu un cuvânt – „nu”, de la nu ştiu, nu pot, nu vreau. Tot patronii m-au silit să învăţ că drepturile le au ei şi îndatoririle eu. Şi că dacă nu-mi convine, îmi mai rămânea totuşi ceva – uşa.

Trăgând linie, mă întreb dacă, ştiind toate astea, aşa cum le ştiu acum, aş mai fi ieşit în ’89 în stradă, şi răspunsul ar fi da. Pentru acei ani în care vântul libertăţii mă dobora pur şi simplu din picioare.

Adrian CRÂNGANU