Săptămâna trecută m-am trezit cu un telefon de la un vechi coleg şi bun prieten, care m-a întrebat dacă pot să vin până la studioul unde lucrează el, ca să înregistrăm pentru radio şi televiziune o emisiune de 45 de minute. Voia să vorbim despre 9 mai, despre ce înseamnă Ziua Mondială a Libertăţii Presei, şi el s-a gândit că aş fi omul potrivit cu care să stea la taifas, care ar putea să-i umple aproape o oră de program.

Am spus că am să merg, cu toate că nu mi-a plăcut niciodată să apar la televizor. M-am ferit de camera TV aşa cum am fugit întotdeauna de cleştele dentistului, dar n-aş putea să explic exact de ce. Pur şi simplu nu-mi place. Prietenia cu fostul meu coleg e însă atât de frumoasă, chiar dacă ne vedem din an în paşti, încât mi-am învins orice reţinere şi chiar eram hotărât să mă duc.

Cu trei ore înainte de a ieşi din casă, prietenul meu m-a sunat, şi-a cerut scuze şi mi-a zis că-i pare rău, dar că toată afacerea pică. Am înţeles imediat de ce, fiindcă eu nu i-am picat bine şefei lui, şi nu m-am supărat absolut deloc. Ba chiar am zâmbit. Când o persoană cum e şefa lui are o părere atât de proastă despre mine, înseamnă că am făcut şi fac lucrurile bine.

Şi cum n-am apucat să stau la taclale cu fostul meu coleg şi nici să-mi spun părerea în 45 de minute, am să-i răspund acum, în 4,5 secunde, fiindcă ştiu ce voia să mă întrebe. Aşadar,

NU, PRIETENE,

PRESA

NU E

LIBERĂ…

Adrian CRÂNGANU