La un moment-dat, ca viaţa fiecăruia, şi viaţa mea a ajuns într-un moment de cumpănă. Cred că a fost primul şi cred că risca să se împotmolească acolo, fiindcă eram mult prea necopt ca să iau o hotărâre care, la urma-urmei, avea să mă trimită pe un drum sau altul pentru toţi anii ce aveau să urmeze. Eram ceva între copil şi adolescent, câte puţin din fiecare, şi am simţit, din scatoalcele după cap trase de tatăl meu şi din îndemnurile maică-mii că ar cam fi cazul să aleg între pusul cu burta pe carte şi ruptul oaselor pe stadioane. Dacă ar fi fost după mintea mea, n-aş fi stat o clipă pe gânduri şi nu e greu de ghicit ce aş fi ales, chiar dacă citeam până mi se împăienjeneau ochii, seara, când în casă toată lumea dormea, fiindcă nu voiam să fiu văzut făcând o asemenea tâmpenie. Cea care până la urmă mi-a venit în ajutor a fost întâmplarea, în sensul că nu prea am avut de unde să aleg. Călcâiul meu drept era praf şi pulbere, mi se paradise pe stadionul de atletism, nici eu nu mai ştiu exact cum, dar erau săptămâni în care abia şontâcăiam până la şcoală din cauza lui. Pe urmă îşi revenea, cu chiu, cu vai, dar, îmi ziceam eu trist şi resemnat, soarta mea era deja pecetluită pe tot restul vieţii. Aşa că am pornit-o, tot şchiopătând în gândul meu, pe singurul drum care mi se mai deschidea înainte.

Chiar şi aşa, însă, am făcut sport ori de câte ori am avut timp şi călcâiul – pe care-l numeam deja al lui Ahile – mi-a dat voie. Şi am avut mereu o slăbiciune pentru sportivi, o înţelegere pe care de cele mai multe ori cei din jurul meu n-o înţelegeau la mine şi cu atât mai puţin o aveau faţă de ei. Dar majoritatea celor care nu pricepeau de ce le ţin partea fotbaliştilor, atleţilor, handbaliştilor sau gimnaştilor erau pufoşi, rozalii, cu burtică şi nu îmbrăcaseră în viaţa lor un trening. Lor nu le-a ieşit niciodată limba de-un cot în turnantă sau pe vreun deal, la cros, lor nu le-a sărit niciodată genunchiul fiindcă au dat pe lângă minge pentru că vreun smoc de iarbă care nu se vede din tribună a deviat-o un centimetru de la traiectorie, ei n-au căzut niciodată în fund în sala de gimnastică, după ce trambulina te-a aruncat doi metri peste capra pe care trebuia s-o sari. Pe ei n-au curs niciodată apele. Cât despre mine, nu m-am obosit niciodată să le explic că le-am păţit pe toate, şi pe deasupra, uneori, în loc de inimă, în piept îmi bătea o minge.

Tocmai de aia eu nu-i critic pe sportivi. Nici acum n-am s-o fac. Dar nu pot să nu spun că avem, probabil, cel mai slab fotbal pe care l-am avut vreodată. Eu sunt stelist şi am să fiu mereu, indiferent cine va conduce clubul ăsta. Dar după meciurile de joia trecută, Steaua cu Iaşiul şi ASA Târgu Mureş cu Oţelul Galaţi, mi-a venit să mă las pur şi simplu de singurul sport pe care-l mai practic la vârsta asta – privitul fotbalului la televizor. Fiindcă aşa am considerat eu, că nici Steaua, nici ASA nu meritau să câştige campionatul. Au jucat amândouă atât de prost încât au jignit pur şi simplu mingea şi gazonul, iar eu, ca telespectator, m-am simţit înjurat. Drept pentru care, ca să-mi treacă supărarea, aştept ca jucătorii să-şi ceară scuze că au câştigat campionatul.

Adrian CRÂNGANU