Bate vântul, frunza cade,
Îngălbenită de vreme,
În târnaţ măicuţa şade,
Ştricuind din două gheme.
Mai oftează şi suspină,
Nu ştiu eu ce gând o poartă,
Îi certată c-o vecină,
Ori nu-i place a ei soartă…
Poate vrea ca să mă vadă,
Ca pe ceielalţi ai ei,
Grija lor ş-acum o poartă,
Ţucă-i mama, pruncii mei!
Toamna-i lungă şi frumoasă,
Astrele o prevestesc,
Tare-aş vrea să merg acasă,
Dar la drum greu mă pornesc.
Câte toamne trec de-a rândul,
Făr’ ca satul să mi-l văd,
Inima-mi zboară ca gândul,
La poarta casei să şăd.
Să privesc în lung şi-n lat,
Peste casa mea bătrână,
Să-mi văd prietenii din sat,
Să pup mâna mamei bună.
N-aş vrea să văd grajdul gol,
Cum n-a fost ş-acuma este,
Dau cu ochii în ocol,
Parc-a fost cândva poveste…
Vântule, ce fugi în zbor,
Ia scrisoarea mea curată,
Du-o-n satul meu cu dor,
Ca să afle lumea toată…
Vasile CRAC