Chiar dacă nimeni nu m-a întrebat, niciodată, ce-mi place cel mai mult în viaţă, eu mi-am răspuns totuşi singur, de foarte multe ori: cred că să citesc. Am avut noroc. De fapt, întotdeauna am avut noroc, recunosc, iar atunci când am fost mic, el s-a numit Dan. Era vecinul meu de apartament şi era cu doi ani mai mare decât mine. Dar diferenţa cea mai mare dintre noi era aceea că, dacă tatăl meu colecţiona şurubelniţe, chei fixe, burghie, dălţi şi ciocane, încât umpluse boxa din beci cu ele, tatăl lui Dan făcea colecţie de cărţi bune şi tablouri, biblioteca fiind plină, şi pereţii aşişderea, de ele. Eu mergeam adesea la Dan şi el venea la mine, dar în afară de capse de pistol şi gumă de mestecat nu făceam schimb de nimic. Într-o bună zi, însă, îmi amintesc că a avut nevoie de două şuruburi de 6, să fixeze cu ele un raft care i se rupsese în balcon, şi cum taică-meu avea şuruburi pentru tot cartierul, am şterpelit un pumn de ele şi i le-am dat. Impresionat probabil de generozitatea mea şi nevrând să rămână mai prejos, prietenul meu bun m-a invitat în camera mare şi mi-a oferit în schimbul şuruburilor dreptul să-mi aleg o carte. Mi-a tremurat mâna când am scos din raft Robinson Crusoe şi m-am uitat lung la rana care rămăsese, deschisă, în trupul cărţilor, după ce mi-am luat răsplata.
Au urmat ani în care am citit, de-a valma, toate cărţile lui Dan şi cred că jumătate din biblioteca şcolii. Pe urmă au venit alţi ani şi alte cărţi, dar mi-a lipsit întotdeauna antrenorul cultural care să-mi spună pe ce pistă să alerg şi pe care nu, aşa încât în capul meu era un talmeş-balmeş, şi în suflet la fel. Abia mult mai târziu m-am ambiţionat să citesc cărţi grele, ca să ţin pasul cu cei din cercurile literare în care mă învârteam. Aşa am ajuns la „Jocul cu mărgele de sticlă” al lui Hermann Hesse. De-atunci, mereu, într-un ungher al minţii, am păstrat imaginea Castaliei, o lume care n-a existat şi nu va exista nicicând, pentru simplul motiv că ea nu e altceva decât un templu locuit de intelectuali şi de artişti, de oameni care ştiu aproape totul şi care nu vor decât să ştie mai mult.
Partea proastă cu cartea asta minunată este că de la ea, cred, mi se trag marile dezamăgiri. N-am crezut niciodată într-o lume în care mintea să fie mai puternică decât pumnul şi sufletul mai scump decât banul. Dar, tot aşa, n-am bănuit vreodată că am să ajung să trăiesc într-o ţară în care prostia e ridicată la rang de virtute şi violenţa e bun de patrimoniu. Nici n-am crezut că voi prinde ziua în care cineva va scrie un volum cu titlul trist „Arta sinuciderii”, în care poporul român e specialist, ori pe aceea în care eu să spun unui profesor că şcoala e braţul vânjos care apasă capul tinerilor în oceanul de subcultură până îi îneacă. Din nefericire, am prins-o.
Din fericire, am mai trăit şi o altă zi, a cărei amintire nu-mi va da, bănuiesc, niciodată pace. În urmă cu vreun an, am fost acasă la un cărturar, unul adevărat, de modă veche, cu bibliotecă până şi în bucătărie. Cum mă plimbam prin camere, la un moment-dat am văzut scris pe uşă „Sala de lectură a profesorului X” (l-am numit aşa fiindcă nu vreau să-i spun numele). I-am cerut voie soţiei sale să intru, iar când am trecut pragul, m-am trezit în baie. Ca să nu pic de fazan, am stat câteva momente, am tras apa, m-am spălat pe mâini şi am ieşit cu aerul că exact aia căutasem de la bun început.
Am trecut apoi cu privirea peste cărţile din bibliotecă şi am ieşit în balcon, să văd dacă nu i s-a rupt vreun raft pe-acolo. Fiindcă acasă, printr-o cutie, mi-au mai rămas de la tata câteva şuruburi de 6.
Adrian CRÂNGANU
