Când auzi sau rosteşti numele localităţii Soceni, primul cuvânt care-ţi trece prin minte e „pâine”. Asocierea vine de la sine, fiindcă, dacă pe drumul dintre Caransebeş şi Reşiţa sunt locuri ştiute de toată lumea, acelea sunt Mânăstirea Brebu şi brutăria căreia nimeni nu-i ştie numele, însă toţi opresc maşinile în faţa ei şi coboară de la ea cu plasele pline de pită. Pită caldă, care umple de miros îmbătător habitaclul autoturismului şi din care până acasă imposibil să nu mănânci jumătate, aşa, goală şi ruptă cu mâna.

Când am hotărât să merg acolo şi să scriu, pentru că bănuiam că în spatele succesului pâinii se află o poveste interesantă, i-am spus patronului din capul locului că nu de publicitate e vorba, nu-i cerem niciun leu, ci de pură curiozitate jurnalistică. Şi Iosif Ţibru ne-a invitat la el în birou, deşi, sincer, cum mereu l-am văzut numai în hală sau la geam, vânzând, nici nu bănuiam că are aşa ceva, şi a început să ne răspundă la întrebări, după care povestea a curs de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă…

Afacerea a demarat-o în 1998, primăvara, chiar dacă în momentul acela nu ştia absolut nimic despre pâine. Prima încercare a făcut-o însă cu patru ani înainte, la Ezeriş, împreună cu un asociat, dar lucrurile nu au mers deloc bine şi a renunţat. A luat-o de la zero, şi în privinţa cunoştinţelor, şi în cea a banilor. „La început n-am avut bani decât pentru doi saci de făină. Dimineaţa am vândut pita şi am mers şi-am mai cumpărat doi… Aşa am început… Singur, de fapt cu familia, m-a mai ajutat o vecină până când am ajuns să-mi permit să fac angajări, după vreo şase luni. Acum am 18 angajaţi, şi lucrăm non-stop, 24 de ore din 24”, ne-a spus Iosif Ţibru.

Brutăria scoate cam 10-12 „cuptoare” pe zi, din două în două ore, fiecare cu o capacitate de 140 de pâini, ceea ce înseamnă undeva la 1.500 de pâini pe zi, pe care le desface în cele două magazine proprii din Reşiţa şi o distribuie unui număr de nouă agenţi economici, apoi la Lugoj şi în satele din jur, brutăria rămânând, bineînţeles, locul cu cel mai bun vad.

Întrebat despre secretul „Pâinii de Soceni”, Iosif Ţibru ne-a mărturisit că reţeta a luat-o de la un bătrân din Gătaia. „Am dat întâmplător acolo peste acel om, care avea un cuptor de pământ. Am avut noroc să nimeresc la bătrânul acela care făcea cuptoare din pământ, nu din şamotă, cum mai văzusem unele. I-am spus să vină să ne facă unul şi nouă, dar a refuzat. Zicea că n-avem noi bani să-l plătim ca să ne facă un cuptor din acela. Ne-a explicat că dacă ni-l face el, trebuie să formeze oameni care să lucreze la el, dacă se strică ceva trebuie să vină tot el să-l repare, aşa că, dacă voiam să învăţăm noi, el ne spune ce şi cum… Asta se întâmpla pe vremea când am deschis prima brutărie, la Ezeriş, împreună cu asociatul meu. Ce era să facem? Ne-am dus noi la Gătaia, am lucrat de noapte vreo săptămână, până am învăţat să facem pită, iar el ne-a spus toate secretele, a fost cinstit şi corect cu noi. Pe urmă ne-am apucat noi, pe cont propriu. Am mai greşit câteodată, dar am învăţat până la urmă”.

Acum, Iosif Ţibru, la cei 62 de ani pe care îi are, nu mai face pită. A format însă tineri care lucrează la brutăria lui, aceştia fiind din Soceni şi din Reşiţa, niciunul dintre ei nemailucrând în altă parte până să vină aici. Râde când îşi aminteşte de o întâmplare… „Într-o noapte, tot schimbul mi-a plecat la băut. Era o sărbătoare, nu mai ţin minte ce sfânt, şi au plecat toţi să-şi cumpere bere de la Reşiţa. Între timp, eu m-am trezit, am văzut că ei nu sunt, am sunat la alţii, i-am chemat şi am dat drumul la frământat… Ei, când s-au întors de la Reşiţa şi au văzut că aici se lucrează, n-au mai avut curaj să intre. S-au dus pe drumul lor, că erau de la Târnova…”.

Nu se poate spune cu exactitate câte zeci sau sute de maşini opresc zilnic în faţa brutăriei de la Soceni, şi nici cine cumpără pâine de aici. Iosif Ţibru ştie sigur că nu ratează nicio ocazie nici prefectul judeţului, nici primarul Reşiţei. Ba, mai mult, chiar doi producători cunoscuţi de produse de panificaţie, unul din Lugoj şi celălalt din Reşiţa, cărora însă, din motive lesne de înţeles, nu le vom da numele, când au drum pe acolo, cumpără pită de la el sau chiar trimi mașinile după ea. „Am fost la o nuntă în Gorj şi am dus pâine de-aici. La masă, a venit cineva şi m-a întrebat «Asta-i pită de-aia de-acolo, de lângă Reşiţa, de peste deal?». I-am spus că da… Cum trec şoferi pe-aici, se ştie deja de pâinea de la Soceni în toată ţara. Cum pleacă în Austria, îşi iau cu ei cinci, zece piţi şi le bagă la congelator, să ţină”.

După ce ne-a arătat hala de producţie, cuptorul, malaxorul, maşina de feliat şi magazia uriaşă, plină cu saci albi de făină, mi-a trecut prin cap să-i mai pun o ultimă întrebare: „E ceva ce nu ştiţi despre pâine, domnule Ţibru?. „Nu – mi-a răspuns el repede și zâmbind –, nu, nu e!”.

La plecare, ne-a dat fiecăruia câte o pâine caldă. Mirosul ei a umplut interiorul maşinii, iar noi am verificat dacă ceea ce se spune despre „Pita de Soceni” e adevăr sau legendă. Acasă, în plase mai era doar câte o jumătate din ceea ce ne dăduse Iosif Ţibru, bucăţi de pâine cu marginile zdrenţuite, cum rupseserăm cu mâna din ea şi-a trebuit să suflăm în degete, să nu ia foc…

Bogdan NAUM