Sunt Balanţă. N-am înţeles însă niciodată dacă semnul meu zodiacal se referă la nehotărâre sau la un simţ mai dezvoltat al dreptăţii decât în cazul altor oameni. Părerea celor mai mulţi e că Balanţele sunt ezitante şi, dacă ar fi să mă iau după simbol, şi eu aş spune la fel. Cunoscându-mă bine, nu mă grăbesc să dau un verdict, ci aş mai cumpăni lucrurile şi aş zice că, în realitate, amândouă teorii sunt adevărate. La mine, însă, mai e o problemă: depinde care zodiac îşi pune mai tare amprenta pe personalitatea mea, cel clasic, sau cel chinezesc, în care sunt Tigru. Spun asta fiindcă, atunci când încep să mârâi, să-mi scot ghearele şi să-mi dezvelesc colţii, praful se-alege de tot ce înseamnă Balanţă, cu nehotărârile şi simţul ei de dreptate.

Dar cum în general şi dacă nu e călcat pe coadă tigrul din mine moţăie, ba uneori chiar sforăie, îmi văd în linişte de metehnele şi de calităţile cu care m-a blagoslovit zodia. Şi cum în privinţa slăbiciunilor şi a zbaterilor mele interioare prefer să păstrez tăcerea şi oricum nu cred că lucrurile astea ar interesa pe cineva, am să las să vorbească cealaltă latură a mea, căreia, chiar dacă mulţi îi zic dreptate, eu prefer să-i spun mai simplu – obiectivitate. Mi s-a reproşat, şi nu o dată, ci în nenumărate rânduri, că, dincolo de aranjarea lor plăcută în frază şi pe hârtie, cuvintele mele pleznesc şi ustură. Se poate. De fapt, nici nu vreau să mângâi cu ele, ci să trezesc la realitate şi să fac lumea mai bună, măcar cu un milimetru şi cu o secundă. Nu ştiu dacă am reuşit, dar ştiu sigur că am să încerc mereu, cu fiecare literă pe care o scriu.

De data asta am să vorbesc despre nişte îndoieli mai vechi şi despre unele îngrijorări mai noi de-ale mele. Primele sunt legate de Revoluţia din 1989. Oricât de fără rost ar părea faptul că-mi aduc aminte de ele după 25 de ani, lucrurile nu sunt, totuşi, chiar lipsite de sens. Atunci, în decembrie, am fost absolut sigur că şi datorită mie România a luat-o pe alt drum. Nu e tocmai cel pe care mi l-am dorit, dar în zilele acelea n-aveam de unde să ştiu ce-avea să urmeze. Am ieşit în stradă, am strigat, mi-a fost frică, vreo cinci gloanţe au ricoşat din pereţi la doi paşi de mine, câteva mi-au trecut pe deasupra capului, am trecut pe lângă moarte atât de aproape încât i-am simţit respiraţia, aşa că nu aveam cum să cred, şi mai ales să accept, că de fapt n-am fost decât o marionetă într-o piesă de teatru de păpuşi regizată excepţional de Marile Puteri şi jucată cum nu se poate mai prost de un popor care nu s-a ridicat niciodată din genunchi şi n-a fost în stare să-şi privească nicicând duşmanul în ochi. Credeam, pe-atunci, că cineva vrea cu tot dinadinsul să ne fure singurul moment în care am reuşit să nu mai fim români.

Cu timpul, am început să accept ideea că, totuşi, cineva şi-a băgat coada, în ’89, în istoria noastră. Asta pe lângă revoluţia pe care numai noi ştim cât de greu ne-a fost s-o facem. Şi, recunosc, până nu demult aproape că uitasem de toate astea, fiindcă viaţa are grijă să-i ţină mereu românului mintea ocupată cu ceva. Mi le-am reamintit, însă, cu o limpezime de care nu cred că aveam nevoie, zilele trecute, când n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să construim un pod de flori la Ungheni, peste Prut. Şi mi-au venit în minte imaginile din iunie 1991, când românii au mai făcut unul, care s-a uscat, săracul, în două zile, fiindcă fraţii moldoveni n-au adus o pipetă măcar să-l ude. Şi 25 de ani a fost secetă pe Prut, iar din pod n-a mai rămas nicio frunzuliţă. Am scris mai demult, şi o mai scriu o dată, acum 25 de ani bătuţi pe muchie, moldovenii n-au vrut să audă de noi, şi dintr-odată îşi descoperă talente de constructori de poduri. Şi nu oricând, ci exact când Rusia se pare că s-a trezit din beţie, mai pusă pe scandal prin vecini ca niciodată. Iar mie, Balanţei din mine, i se pare că zăreşte nişte sfori, iar Tigrul adulmecă miros de păpuşari. Şi sunt tare curios ce scrie, la români, în horoscopul zilei de mâine.

Adrian CRÂNGANU