Vant de toamna
Cuvintele se nasc în suflet, în sufletele celor care au ceva de spus, ale celor ce simt trăirile fiecărui lucru, pulsul oricărei vieţi. „Aici e casa mea. Dincolo soarele şi/ grădină cu stupi./ Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă/ şi aşteptaţi să vobesc. – De unde să-ncep?“, spune Lucian Blaga în poezia „Către cititori“. Fiecare scriitor poate lăsa sufletul să vorbească despre ceea ce-l reprezintă, să dea glas sufletului prin cuvânt, să îi ofere libertatea să plângă şi să râdă prin artă. „Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/ aşa de mult să plângă şi n-au putut“ („Către cititori“).
Cu ajutorul cuvintelor poţi să descoperi lumea aşa cum nici nu ai avut curajul să ţi-o imaginezi vreodată. Lucian Blaga, în aceeași poezie „Către cititori“, făcând apel la credinţa oamenilor, se adresează acestora spre a-i face să înţeleagă că prin cuvânt poţi „să vorbeşti cât vrei:/ despre soartă şi despre şarpele binelui,/ despre arhanghelii cari ară cu plugul/ grădinile omului,/ despre cerul sub care creştem, despre ură şi cădere, tristeţe şi răstignire/ şi înainte de toate despre marea/ trecere“.
Iubitorii de cuvânt înţeleg cum să dea glas fiecărui sentiment, fiecărui lucru, fiecărui eveniment. De acest adevăr se va convinge fiecare iubitor de lectură ce îşi va face timp să studieze opera pictorilor de litere şi sunete, sculptorilor de cuvinte, ce îşi va face timp să pătrundă în universul altui suflet.
Fiecare artist este unic. Universul sufletului de artist este asemeni unei flori. Ascunde atâta nectar şi polen, atâta parfum şi culoare şi îl invită pe cititor să-l cunoască, să guste nectarul eternităţii prin cuvânt…
Oricare om poate să fie un artist desăvârşit, trebuie doar să pătrundă în sufletul său, să-i asculte glasul şi să scrie despre frământările lui de-o viaţă, să nu obosească niciodată în a aduna nectarul sufletesc şi a-l prelucra, pentru a fructifica mierea din cuvinte. Doar prin multă muncă şi cunoaştere de sine va crea o operă literară valoroasă ce va birui timpul. „Trebuie să moi pana în inima mea,/ Să scriu despre toamna din gândurile mele“, scrie George Lesnea, în poezia „Nu ştiu“.
Adesea, gândurile sunt bătute de vânt ca frunzele toamna. Deşi aurii, rătăcesc fără ţintă, până când vei reuşi să le prinzi de aripi şi să le înţelegi zborul. Atunci auriul lor va depăna istorii şi sufletul va prinde glas înşirând „Cuvinte de foc pe zăpada hârtiei“. (G. Lesnea) Sufletul va cânta atunci despre tot ceea ce-l înconjoară, despre oameni, despre viaţă şi moarte, despre cer şi pământ, despre apă şi foc.
Scriitorii vor gusta eternitatea prin cuvinte, prin acele bobiţe de ambrozie şi nectar ce se nasc în sufletele celor ce au ceva de spus, în fiinţa celor ce doresc să împărtăşească şi altora din tainele vieţii lor. „Trebuie ceva adânc şi puternic să spun/ Înainte de a intra în cripta veciei […]/ Să-mi ridic sufletul de lângă pământ/ Să-l fac să-nvie-n poeme“.
Ana-Cristina POPESCU
