Se spune că rar vezi un lucru bun făcut de români. Dacă stau bine să mă gândesc, eu n-am văzut încă niciunul până acum şi n-am nici cea mai mică speranţă că am să văd vreodată. Poate că n-aş fi fost atât de pesimist dacă n-ar fi existat trenurile, şi mai ales cel de dimineaţă, dintre Reşiţa şi Caransebeş. De la el a plecat un lanţ întreg de raţionamente care au culminat cu concluzia că nu suntem în stare să facem nici măcar un singur lucru ca lumea.
Aşadar, minţile sclipitoare din CFR, cele care, cam o dată la un an, schimbă mersul trenurilor cu cel mult 10 minute şi pentru asta iau bani cu vagonul, deci minţile alea ascuţite s-au gândit profund şi au programat trenul de la Reşiţa la Caransebeş la ora 6.03 dimineaţa. Nu cred că sunt eu capabil să descifrez rostul orei ăsteia, dar sunt convins că în spatele unei asemenea hotărâri au stat luni întregi de raţionamente şi dezbateri aprinse. De asta nu mă îndoiesc nici măcar o fracţiune de secundă. Şi, ca să nu uit, în vechiul mers al trenurilor, cel de-acum vreo trei luni, acelaşi tren pleca pe la cinci şi jumătate. Ştiu, fiindcă am circulat cu el şi, numai bine, până la acceleratul de 7.04 spre Bucureşti am băut o cafea cu un leu la chioşcul din colţul gării. Săptămâna trecută n-am mai reuşit performanţa asta, fiindcă între cele două trenuri aveam un răgaz de doar 5 minute. Bineînţeles că aş fi ratat la mustaţă acceleratul care venea de la Timişoara, dacă n-avea chiar el vreo zece minute întârziere. Norocul meu. Dar prostia monumentală care mă scoate pe mine din minţi e că n-au putut să lase vechea oră, pe o linie pe care, de la zece şi jumătate seara, doar strigoii mai bântuie, vreo doi huhurezi şi-un iepuraş rătăcit şi speriat de cele două fantome şi de toată pustietatea şi liniştea din jurul lui.
În fine, vreau să mai spun că marele accelerat care a venit de la Timişoara cu zece minute mai târziu a ajuns la Bucureşti cu o oră şi zece minute întârziere. Pe bancheta de vizavi de mine, un bătrân de 90 de ani plângea fiindcă a pierdut legătura de Iaşi şi trebuia să mai aştepte în gară vreo şapte ore. Ca o palidă consolare pentru el, astea fără întârziere.
Dar păţaniile mele nu s-au oprit aici. De parcă Destinului îi intrase în cap să mă enerveze cu orice chip, în tren am găsit, uitat probabil de cineva, un ziar pe care, neavând altceva mai bun de făcut, m-am apucat să-l citesc. Prost obicei! Nu mai reţin prin ce pagină, a doua sau a treia, privirea mi-a căzut pe un articol în care se vorbea despre topul nerealizărilor noastre. Cred că am rânjit fără voia mea şi am început lectura. De fapt, era vorba despre Raportul întocmit de World Economic Forum pe perioada 2014-2015, din care, cu memoria excepţională cu care m-a înzestrat Dumnezeu, citez aici: suntem pe locul 106 în lume la infrastructură, dar aici eu aş avea un semn de întrebare, mai ales că circulam cu un tren al groazei, în care a doua oară n-am mai avut curaj să merg la toaletă şi era să fac pe mine, la eficacitatea guvernării suntem pe 108, sub Burkina Faso şi Uganda, la sănătate şi educaţie primară ocupăm locul 111, sub Ruanda şi Vietnam, la încredere în politicieni suntem pe 109 în lume, la capacitatea de a atrage talente – pe 115, iar la cea de a le păstra, pe locul 128 mondial.
Cam grav, ce e drept, dar ştiu un domeniu la care suntem pe locul întâi: prostia omenească. Drept pentru care eu militez ca disciplina asta să fie introdusă oficial ca materie în programa şcolară. Fiindcă oricum ni se predă, şi încă din cele mai vechi timpuri. Însă neoficial.
Adrian CRÂNGANU
