În ultimul timp, am întors pe toate feţele întâmplările prin care am trecut, ceea ce am văzut clipă de clipă în jurul meu, şi am fost poate mai atent ca niciodată la cele auzite, fiindcă mi-am propus să găsesc, în fiecare seară înainte de culcare, câte o explicaţie pentru faptul că, cu cât o ducem mai dezastruos ca naţiune, cu atât mai minunat ne descurcăm fiecare în parte. Am descoperit în total vreo 40 de motive pentru care Europa are frisoane când aude de noi, asta în cazul fericit în care nu ne înjură ca la uşa cortului.

Un motiv l-am adăugat pe listă cu doar câteva ore înainte de a mă apuca să scriu articolul ăsta. Totul a plecat de la gustul amar pe care mi l-a lăsat în suflet un concurs naţional pe care eu l-am considerat cât se poate de serios. Nu vreau să intru în amănunte, şi cred că nici n-aş fi adus vreodată vorba despre el, dar mânăriile care s-au făcut m-au scârbit atât de tare încât m-au făcut să ridic fenomenul la rangul de cauză a prăbuşirii noastre morale şi decăderii, ca popor. În fine, cineva m-a rugat, nu demult, să mă interesez de un concurs, fiindcă el nu avea timp, iar eu mi-am găsit până la urmă câteva minute ca să dau un telefon. Mi s-a spus că pot să-mi las imaginaţia să zburde, dar sub nicio formă, sub absolut niciuna, să nu folosesc două cuvinte. Mi le-am notat, aşa cum, din obişnuinţă, îmi notez câte ceva pe un petic de hârtie ori de câte ori discut cu cineva lucruri importante, şi i-am spus prietenului meu condiţiile. El a scris poezia, bună, rea, cum o fi fost, dar eu zic că bunuţă, şi a trimis-o. După două săptămâni de aşteptat cu sufletul la gură, a citit pe internet poezia premiată. Am citit-o şi eu, şi încă de trei ori, fiindcă nu-mi venea să cred că unul dintre cuvintele despre care mie mi se spusese că n-am voie să mă ating de el se repeta în draci în versuri. Am pus mâna pe telefon ca să înţeleg ce putuse să se întâmple cu regulamentul. Omul cu care mai vorbisem mi-a răspuns, senin, că el nu-şi aminteşte să-mi fi spus vreodată o asemenea năzbâtie. Şi, în timp ce în ureche îmi suna vocea lui politicoasă, care încerca să mă convingă cu duhul blândeţii că, de fapt, nu sunt decât un biet schizofrenic care ia drept realitate lumea paralelă din capul lui şi scrie pe bucăţele de hârtie cuvinte interzise, în faţa ochilor mi-a apărut o imagine cu mine, în urmă cu vreo 20 de ani. Eram la un concurs de proză şi, până să intru în sală, toată lumea îmi strânsese mâna, pentru că se ştia deja clar că am să iau premiul întâi. Eram tânăr, orgolios, şi m-am bucurat, de ce să n-o recunosc. M-am aşezat pe scaun şi, în doar două minute, universul meu naiv s-a prăbuşit. Cineva i-a şoptit ceva la ureche preşedintelui juriului, el a dat din cap şi, în clipa în care mi-a prins privirea, a fluturat două degete spre mine. Am recunoscut imediat semnul: era V, dar nu de la victorie, ci de la locul doi. Locul întâi, ca să nu uit, l-a luat directorul Casei de cultură din oraşul acela.

De fapt, eu însumi am ajuns ziarist tot în urma unor mânării. Acum 25 de ani, am dat un concurs la care se înscriseseră 40 de candidaţi. După două zile de examene, am câştigat eu. Iar după câţiva ani, încă mirat că totul fusese pe bune, am întrebat şi eu într-o doară ce s-a întâmplat atunci şi cum de i-a lovit pe toţi corectitudinea chiar în zilele alea. Mi s-a răspuns că a fost totul cât se poate de simplu: sătul de toate presiunile făcute ca să aranjeze concursul pentru amanta nu ştiu cui, fiica lui cutare sau nepotul lui X sau Y, redactorul-şef a urlat în gura mare că totul o să fie cinstit.

Şi mă gândesc că fără urletele acelea, acest articol n-ar fi fost scris niciodată.

Adrian CRÂNGANU