Caut un cuvânt care să exprime dezgustul absolut şi cred că l-am găsit: scârba. Aşadar, scârbit până peste puterile mele de a-mi mai ţine stomacul în frâu, de tot ceea ce mi-a fost dat să văd în ultimele zile pe canalele de ştiri, acolo unde ziarişti cu greutate, şi încă cu ce greutate, graşi ca nişte buhai de baltă şi cu cefe groase ca de taur, ling cu râvnă locul în care până mai anul trecut au scuipat de li s-a uscat gura şi muşcă hămesiţi mâna care i-a hrănit atât de bine, că au făcut cu toţii burţi cât Casa Poporului. Îngreţoşat să-i tot văd cum nu se mai satură să se vândă şi să mă ia chiar de prost, de orb şi de surd, am pus mâna pe telecomandă, ca să încerc să-mi fac seara mai frumoasă cu cea de a doua mare pasiune a mea, care vine după cărţi, şi anume filmul.

N-a trebuit să caut prea mult. Pe nu mai ţin minte de canal, nici n-are importanţă, am dat peste o vechitură de film, pe care cred că se pusese praful de două degete şi, din câte am putut să-mi dau seama, numai ce începuse. Era şi alb-negru, cu Kirk Douglas, şi a fost ca o felie de lămâie care mi-a tăiat greaţa provocată de haitele de lupi care se sfâşiau pentru o ciozvârtă dintr-un stârv cât mai gras, ca să le ajungă până la alegerile de anul viitor.

Dar să revin la film, pentru că merită. Totul se întâmpla, din câte am dedus eu după ce-am studiat uniformele şi armele soldaţilor, în Primul Război Mondial. Decorul era un câmp de luptă, tot numai gropi de obuze, de o parte erau tranşeele francezilor, de cealaltă ale nemţilor, şi la mijloc garduri după garduri de sârmă ghimpată. Kirk Douglas era general francez şi avea un fiu, un tinerel frumuşel şi băiat ca lumea, locotenent, dar care, când îi şuierau gloanţele pe deasupra capului, se cam scăpa în pantaloni de frică. Într-o noapte întunecoasă, generalul a ordonat atacul. Francezii au sărit din tranşee cu moşul în frunte, ce mai, Kirk Douglas, cu un fluier în gură şi pistolul în mână, conducea ofensiva, numai ăla micu, locotenentul, şi încă vreo trei se fofilaseră, dându-se răniţi, şi când au văzut că nu ţine, au rupt-o la fugă în direcţia ailaltă. Nemţii au respins atacul, aşa că a doua zi francezii s-au dus după cei patru şmecheri, i-au prins, i-au legat, i-au judecat şi i-au condamnat pe loc la moarte, pentru dezertare.

Pe urmă, scena s-a mutat lângă un foc. Cum generalul a înţeles că fiul lui nu-i altceva decât un laş, care, când dă de greu, se comportă mai urât ca o babă fricoasă, l-a luat deoparte şi i-a explicat că a doua zi, când urma să fie împuşcat, să nu se teamă, fiindcă a aranjat el cu cei din plutonul de execuţie şi aceştia au să tragă cu gloanţe oarbe. Ăla micu, laşul şi fricosul, trebuia doar să se prefacă împuşcat şi să cadă de pe dâmbul unde avea să fie executat, iar jos va găsi o raniţă cu mâncare, un bidon cu apă, o hartă şi o busolă. După aia, putea s-o tulească unde vedea cu ochii.

A doua zi dimineaţă, ăla micu mergea ţanţos şi curajos spre dâmb. Generalul privea trist toată scena şi fuma. Ajuns la marginea rambleului, locotenentul şi-a scos pieptul la înaintare, în aşteptarea gloanţelor oarbe, iar cu coada ochiului a privit în râpa din spatele lui. Acolo, nici urmă de raniţă sau bidon cu apă. Cu feţele în sus şi cu piepturile ciuruite, zăceau ceilalţi trei laşi. El n-a mai avut timp să fie. Gloanţele i-au sfârtecat mantaua şi s-a prăbuşit, secerat, lângă tovarăşii săi, în râpă.

Bătrânul general şi-a strivit ţigara sub talpă, iar eu m-am gândit că lucrurile nu s-ar fi terminat aşa dacă pe vremea aceea ar fi existat Avocatul Poporului.

Adrian CRÂNGANU