În ultimul timp, milionarul american de origine română Nick Rădoi a fost mai mereu în atenţia presei tabloide și a televiziunilor, el fiind un binecunoscut personaj monden, însă puţină lume ştie că omul de afaceri s-a născut la Caransebeş, în urmă cu 54 de ani, şi a trăit în municipiu până în momentul în care a fost nevoit să părăsească România. Şi cum, până la sfârşitul săptămânii trecute, Nick Rădoi s-a aflat în ţară, am profitat de ocazie pentru a-i pune câteva întrebări.

– Domnule Nick Rădoi, cineva îmi spunea că sunteţi gugulan, dar nu era sigur de unde, din care localitate anume.

– Eu m-am născut în Caransebeş, în ianuarie 1961, dar cum bunicii erau din Turnu Ruieni, mergeam foarte des acolo, fiindcă i-am iubit foarte mult, iar ei pe mine, la fel. De aici, probabil, această confuzie. Dar, cum am spus, eu m-am născut la Caransebeş. Aici am făcut primele opt clase, la Liceul Pedagogic, cum era pe-atunci, după care am mers doi ani la Liceul Industrial din Pipirig, şi apoi încă doi ani la Şcoala Mecanică, Liceul Auto de mai târziu.

– Din câte ştiu, aţi părăsit România când eraţi încă tânăr.

– Într-adevăr, am plecat din ţară înainte de Armată.

– Cum s-a întâmplat? Am auzit tot felul de poveşti pe marginea acestui subiect, dar nimeni nu ştie nimic sigur.

– S-a întâmplat demult… Tatăl meu a fost un cunoscut luptător pentru drepturile omului. Făcea parte dintr-o asociaţie, se numea ANRC, un comitet de apărare a drepturilor cetăţenilor. În acea perioadă, de dinainte de 1980, trimitea informaţii la Radio Europa Liberă, unde vorbea despre viaţa grea a românilor, despre lipsa libertăţilor şi despre Statul ateu, lucruri cu care el nu era de acord. Cum pe vremea aceea aşa ceva nu putea fi acceptat de autorităţile comuniste, s-a încercat, în trei rânduri, asasinarea lui cu maşina. Veştile au ajuns la Europa Liberă, iar atentatele la viaţa lui au încetat. Nu am avut linişte pentru prea mult timp, pentru că într-o zi au venit trei dube în Pipirig, noi locuiam pe vremea aceea pe Strada Partizanilor, la numărul 40, şi s-a încercat arestarea lui. Noi, adică eu şi el, eram împreună cu un grup de prieteni şi am opus rezistenţă. În acel moment, văzând ce se întâmplă, ne-au sărit în ajutor şi vecinii, un autobuz care trecea pe-acolo a oprit, oamenii au coborât, am început să ne îmbrâncim cu miliţienii care coborâseră și ei din dube, eu l-am împins pe tata în intrândul unei porţi, ca să-l protejez, ba chiar am pus mâna pe un burlan ca să mă apăr. A fost o adevărată revoluţie acolo, poate unii oameni își mai amintesc. Se strânseseră deja vreo 100 de cetățeni şi a fost nevoie de intervenţia pompierilor, care a împrăştiat mulţimea cu jeturi de apă. Pe noi, pe mine şi pe tatăl meu, ne-au trântit la pământ şi ne-au bătut. Am stat trei luni în spital, aveam maxilarul rupt, nu puteam să mănânc…

– Până la urmă cum s-a terminat povestea?

– L-au arestat pe tata şi l-au închis la Timişoara, la „Popa Şapcă”. Chiar şi în condiţiile astea, el tot reuşea să trimită informaţii la Radio Europa Liberă, în care demasca, de data asta, condiţiile din închisoare – gândaci, mizerie, celule fără ferestre… Odată cu arestarea lui, autorităţile comuniste ne-au confiscat totul. Noi eram oameni înstăriţi, tata câştiga bine, era şofer pe TIR, avea şi 300 de oi… În fine, până la urmă Nicolae Ceauşescu a aflat de cazul lui, l-a trimis cu duba la Caransebeş, a avut la dispoziţie câteva ore ca să-şi facă bagajele şi să-şi ia familia, ne-au dus la aeroport şi ne-au trimis în Italia.

– Prin ce an se întâmplau toate astea?

– În 1979, la începutul anului s-au petrecut. În Italia am stat până în luna decembrie, după care am primit azil în Statele Unite. Odată ajuns acolo, după trei zile m-am angajat în construcţii, la zgârie-norii din Manhattan. Nu mă interesa ce lucrez. Permisul de conducere obţinut în România nu era valabil în America. Aveam doi fraţi mai mici, mama nu putea lucra. Acolo, la New York, am întâlnit o fată din Constanţa, cu care mai târziu m-am şi căsătorit.

– V-aţi aşezat la casa dumneavoastră…

– Nu chiar. După un timp, am plecat pe cont propriu în California, unde m-am angajat la o fabrică de piese metalice pentru construcţii de case. După aceea, am lucrat şofer, până când, în scurt timp, am reuşit să-mi cumpăr primul camion. A urmat altul, apoi altul, până când, în 1993, am renunţat la şofat şi mi-am deschis propriul business, firma Express Connection. Aveam 200 de camioane cu care transportam marfă din California la New York.

– O poveste de viaţă cu final fericit… Dar la Caransebeş de când n-aţi mai fost?

– De vreo trei ani. Aş fi venit şi acum, dar n-am timp. Oricum, n-am reuşit să mă întâlnesc cu toţi prietenii şi pe unii cred că i-am dezamăgit.

– Domnule Rădoi, nu intenţionaţi să investiţi şi în zona noastră?

– Dar am o afacere la Oţelu Roşu, unde am închiriate două magazine. La Caransebeş am cumpărat o casă, am vrut să deschid un hotel, cu piscină, dar apoi a trebuit să revând imobilul vechiului proprietar. Dar n-am renunţat definitiv la idee.

– Sincer, domnule Rădoi, nu vă e dor, măcar uneori, de Caransebeş?

– Poate n-o să mă credeţi, dar cel mai tare mi-e dor de langoşii care se fac acolo, lângă Casa de cultură, vizavi de Parcul „Dragalina”. Sunt cei mai buni langoşi din România. În 2007, când am venit în ţară, le-am spus celor cu care eram: Pe mine mă duceţi la Caransebeş, şi mă duceţi la langoşi! Când au văzut cât de mult îmi plac, i-au cumpărat pe toţi… Se fac exact ca acum treizeci şi ceva de ani… Acei langoși au rămas una dintre amintirile mele frumoase…

Adrian CRÂNGANU