Am mai scris vreodată aici, în colţul ăsta de pagină, că la noi orice minune ţine trei zile? Sunt sigur că da. Dacă n-aş fi făcut-o, măcar o dată, ar însemna să fiu cel puţin orb şi surd, or eu nu sunt nici una, nici alta. Chestia asta, cu minunea şi cu cele trei zile, e amprenta noastră ca popor, una dintre ele, a unui deget doar, fiindcă şi aici suntem altfel decât restul lumii. La noi, câte degete, atâtea amprente, urme pe care le lăsăm peste tot, ca să se vadă clar pe unde am trecut. E, probabil, o substanţă în sângele nostru, aceeaşi care ne îndeamnă să dorim moartea caprei vecinului şi care, din când în când, după vreo ispravă de-a noastră, face clic după trei zile şi noi redevenim cei de dinainte, cei dintotdeauna.

Îmi pare rău să spun asta, dar nu-mi place să ocolesc adevărul, oricât de multe răni mi-ar provoca. Prefer să le oblojesc şi să mă fac bine, decât să mă trezesc într-o bună zi cu conştiinţa cangrenată, după o viaţă în care m-am prefăcut că nu văd, nu aud şi nu mă doare, ori, mai rău, chiar nu am simţit nimic din toate simptomele bolii de care suferă poporul român.

Scriu acum cu gustul amar lăsat de cenuşa focului care a ars ce a ars, şi pe urmă s-a stins de la sine, la Bucureşti. E dezamăgirea rămasă după ce am văzut că flăcările n-au mistuit putregaiurile şi uscăturile pădurii, ci speranţele şi atât de greu de trezit după 25 de ani de somn, sfert de veac în care am dormit tun. Somniferul pe care l-am luat în decembrie 1989, combinat cu pumnul de pastile de egoism, frică, minciună şi ipocrizie, cu care ne-am tratat de când ne ştim, a făcut ravagii prin bruma de conştiinţă pe care, Dumnezeu ştie cum, am reuşit să o descoperim, atunci, uitată în fundul sertarului cu evenimente istorice.

Până la urmă ne-am revenit. Curajul ne-a părăsit, de hotărâre s-a ales praful, planurile de viitor sunt de-acum amintire, iar din zecile de mii de oameni care au sunat deşteptarea în pieţe n-a mai rămas nici măcar stegarul dus, cu barbă. Probabil că substanţa aceea care ni s-a insinuat în sânge nu ne lasă să scrâşnim din dinţi şi să strângem fălcile şi pumnii mai mult de trei zile. Adică preţ de o minune, la români. Obosim prea repede, şi prea repede ne plictisim şi ne dăm bătuţi. Superficialitatea ne-a mai trădat o dată. Am mâzgălit câteva nemulţumiri pe un petic de hârtie şi pe urmă ne-am dus la culcare. „Colectivii” mor în continuare, aproape că nu e zi în care să nu plece câte unul la cer, iar „piaţa”, sau „strada”, cum frumos s-au numit tinerii în nopţile acelea luminoase, a îmbătrânit dintr-odată de n-o mai recunoşti. Uităm de la mână pân’ la gură, de parcă am avea 2000 de ani. Nu. N-avem decât 25, aproape 26, fără câteva săptămâni.

După toate gândurile care mi-au trecut acum prin cap, stau şi mă-ntreb ce s-o fi întâmplat, totuşi, cu noi, în decembrie ’89, de ne-am ieşit din matcă, şi nu găsesc altă explicaţie decât că cineva i-a venit de hac substanţei aceleia care ne curge prin vene odată cu sângele şi care ne împiedică să înfăptuim minuni mai lungi de trei zile. Şi bănuiesc că acel cineva, oricine o fi fost el, a combătut minunea cu injecţii cu miracol. Şi, de-atunci, prin farmacii bate vântul.

Adrian CRÂNGANU