De ce să nu recunosc, de multe ori i-am condamnat pe tinerii de azi pentru superficialitatea cu care îşi trăiesc viaţa şi am spus deseori despre ei că habar n-au pe ce lume trăiesc. Am avut timp berechet la dispoziţie ca să-i observ aşa cum se cuvine, fiindcă sunt generaţia fiului meu şi mereu i-am avut prin preajmă. Uneori i-am considerat proşti, alteori inculţi şi derbedei, şi întotdeauna rupţi de realitate. Cincizeci de metri străbătuţi prin oraş, la orice oră, îmi dădeau dreptate în toate privinţele. La început mă enerva totul la ei, apoi doar mă supăra, iar în ultimul timp, când am înţeles că nu trebuie să am nicio aşteptare şi nicio speranţă de la generaţia lor, pur şi simplu nu mi-a mai păsat. Tot ce-am considerat că trebuie să fac în privinţa asta a fost să încerc să-l feresc pe fiul meu de derapaje, iar atunci când chiar o mai lua alăturea cu drumul, să-l aduc, întotdeauna cu vorba bună şi cu o mulţime de exemple din viaţa mea, pe ceea ce eu consideram că e calea dreaptă. Azi, acum, sper să nu mă fi urât prea tare pentru toată teoria pe care i-am ţinut-o, uneori până în miez de noapte, dar am considerat că lecţiile de viaţă pe care i le-am predat eu erau mai uşor de învăţat decât palmele, cureaua şi jignirile pe care a trebuit să mi le însuşesc eu la şcoala la care până la 18 ani n-am avut nicio zi de vacanţă şi la care tata era singurul meu profesor.

A trebuit să mă gândesc foarte bine până am ajuns să-mi înţeleg greşeala, şi mi-a luat şi mai multă vreme până să o şi recunosc. Nu mai ţin minte exact când s-a întâmplat, nici ce anume mi-a dat brânci înapoi în timp, dar, dacă tot o pornisem pe drumul acela, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-mi amintesc cum eram eu la vârsta lor. Treaptă cu treaptă, am coborât pe scara anilor şi nu m-am oprit decât atunci când am ajuns la mijlocul ei. M-am străduit să uit de unde veneam şi mi-am golit mintea de orice gând care nu avea legătură cu tinereţea. Dintr-odată m-am simţit liber cum nu mai fusesem de foarte multă vreme, şi senin m-am simţit, şi fără griji pentru ce-am să fac a doua zi la serviciu, şi fără obligaţii, ca să nu mai vorbesc de răspunderi. Şi mi-am adus aminte că la vârsta pe care, cu numai câteva minute înainte, o condamnasem, nici eu n-aveam nici cea mai mică idee cine mă conducea. La anii la care mă oprisem în mintea mea, undeva în jur de 25, nu eram în stare nici măcar să fac diferenţa între Guvern şi Marea Adunare Naţională, cum era pe vremea aceea. Habar n-aveam nici cine era primar, nici cine era prim-secretarul organizaţiei judeţene de partid. Sunt sigur că dacă, în 15 decembrie 1989, m-ar fi întrebat cineva cum îl cheamă pe primul-ministru, aş fi ridicat din umeri şi i-aş fi întors spatele. Nu de spiritul de frondă era vorba în neştiinţa mea, ci de o lehamite, de altfel greu de înţeles la vârsta aceea, faţă de tot ceea ce însemna autoritate, de la primul până la ultimul politruc. Nu mă interesa nimic şi habar n-aveam de nimeni, cu excepţia lui Ceauşescu. Doar lui îi ştiam căruţa de funcţii cu care se împopoţonase, şi pentru vârsta mea de atunci asta mi se părea arhisuficient.

Şi-au mai fost multe alte lucruri pe care le-am înţeles pe acea scară, dar m-am oprit la cel pentru care i-am condamnat cel mai tare pe tineri. Viaţa paralelă cu realitatea pe care îi acuzam că o duc avea în ochii mei legătură – dar n-aş putea să spun de ce – cu indiferenţa lor faţă de tot ce înseamnă politică. Acum, abia acum, după ce-au ieşit în stradă cu zecile de mii, îi înţeleg cu adevărat. Fiindcă dacă mie nu mi-a păsat, pe vremea mea, de comuniştii pentru care Dumnezeu nu exista, nici pe ei n-are cum să-i intereseze o clasă politică care nu-i merită şi un parlament care până şi la Dumnezeu se uită de sus.

Adrian CRÂNGANU