Nu mai ţin minte exact când am învăţat să nu-mi mai fac speranţe. Oricum, demult… Dar nu pentru că aş fi atât de înţelept încât să ţin cont de proverbe şi de expresiile pline de tâlc şi înţelesuri ale marilor gânditori ai lumii, care şi-au dat cu capul de pragul de sus şi şi-au făcut cucuie înaintea mea, şi nici fiindcă sunt pesimist. Departe de mine toate astea. Atâta doar că m-am săturat până în gât de gustul dezamăgirilor, pe care, pe zi ce trecea, îl simţeam tot mai des pe limbă. Şi singura cale pentru a scăpa de el am considerat că e o viaţă în care, emoțional, să mă hrănesc la regim. Aşa au dispărut iluziile din meniul meu. Am socotit că doar în felul ăsta viaţa poate fi ceva comestibil.

La început a fost mai greu. Pe urmă, sufletul s-a obişnuit cu mâncarea cu gust de rumeguş, chiar dacă niciodată nu s-a dat în vânt după ea. Şi ca să fiu cinstit până la capăt, am să recunosc că, din când în când, mi s-a mai lăsat la câte-o felie de pizza, la o pătrăţică de ciocolată ori la vreo bere. Uneori, am mai călcat strâmb, şi de fiecare dată după aceea gustul pe care-l simţeam când îmi reveneam era tot mai amar şi mai greu de suportat.

Cu timpul, am observat că stilul de viaţă pe care singur mi l-am impus mai are un neajuns. Ca şi cum trăirile chiar ar avea calorii, eu am ajuns să par tot timpul nemâncat şi lipsit de vlagă, ca să nu spun de-a dreptul bleg. Uneori, îmi închipuiam că aerul ăsta absent îi face pe ceilalţi să mă privească aşa, ca pe un fel de filosof care le-a cam văzut pe toate la viaţa lui, dar m-am înşelat. Când am înţeles cu adevărat şi asta, am început să nu mă mai gândesc deloc la ce-o să fie mâine şi să uit cu desăvârşire tot ce s-a întâmplat ieri.

Sunt, toate astea, gânduri de sfârşit şi de început de an. Şi e un bun prilej să mă felicit încă o dată pentru felul în care am ales să tratez lucrurile şi întâmplările care mă înconjoară. Dacă aş fi procedat altfel, probabil că dezamăgirile m-ar fi copleşit. Mi-a fost mai mult decât suficientă porţia pe care, în ciuda a tot ce am spus până acum, am avut nesocotinţa s-o înfulec atunci când mi-am imaginat că după tot ce s-a petrecut în stradă când cu drama de la Colectiv, politicienii au să se schimbe măcar cu un milimetru şi ţara asta o să înceapă să respire aer curat. N-au înţeles nimic, iar dovadă stau două legi tembele, de care, între noi fie vorba, n-aveam nevoie nici cât negru sub unghie, pe care un parlament perfect autist le-a votat ridicând mâna ca la Şcoala specială.

Şi cum eu nu m-am pronunţat niciodată în privinţa unui subiect pe care nu l-am stăpânit aşa cum se cuvine, am să recunosc, fiindcă la urma-urmei n-are de ce să-mi fie ruşine, că în Armată, vreo şase luni, am fost cioban, o zi pe săptămână. Bineînţeles că, în prima zi, am pierdut oile, iar eu m-am rătăcit prin pădurile din jurul Bixadului. Noroc cu câinele care ne-a găsit, altfel poate că şi azi bântuiam de nebun prin minunata Ţară a Oaşului. Asta zic eu că-mi dă dreptul să spun că o lege care stabileşte un câine la 100 de oi nu putea fi dată decât de lupi. De o haită de lupi.

Şi ar mai fi prostia cealaltă, cu fumatul. În privinţa asta, n-am să spun decât că, înainte de Crăciun, am călătorit cu trenul la Bucureşti. La un moment dat, n-am mai răbdat şi m-am dus la capătul vagonului, să fumez. Când trăgeam mai cu sete din ţigară, a apărut controlorul. S-a uitat la ceas, apoi la tavan, pe fereastră, şi a plecat mai departe. De la Caransebeş la Craiova, trenul avea deja 25 de minute întârziere.

Acestea fiind spuse despre vechiul an, mă întreb, firesc, ce aştept de la cel nou. În condiţiile date, nu am decât un răspuns: nimic. Absolut nimic.

Adrian CRÂNGANU