Atât de mult s-a vorbit în ultimul timp despre Legea antifumat, încât, de câteva ori, a trebuit să-mi aprind o ţigară ca să mă calmez. Şi, de fiecare dată, pe scaunul din bucătărie, fiindcă acolo fumez, mi-a revenit în minte, nici eu nu ştiu cum, fiindcă eram sigur că scăpasem de amintirea asta, o întâmplare pe care întotdeauna am vrut s-o uit. Acum vreo 15 ani, am venit acasă pe la amiază, am coborât din lift, dar, când să deschid uşa, în stânga, între calorifer şi uscătorie, mi s-a părut că se mişca ceva. Mi-am mijit ochii şi am văzut-o pe Ana, fetiţa de 9 ani care stătea la acelaşi etaj. Era dezbrăcată, tremura din toate încheieturile, plângea şi-şi muşca buzele, probabil ca să n-o aud eu, dar cred că lacrimile care-i umpleau obrajii nu erau smulse atât de bătaia pe care o încasase de la mamă-sa, cât de ruşinea de a sta dezbrăcată, acolo, în faţa mea. S-a chircit şi a încercat să-şi acopere cu palmele goliciunea de 9 ani, adică un peticel de piele măslinie, şi era atât de micuţă încât cred că ar fi încăput într-un buzunar. Am deschis uşa, am luat din dulap un tricou de-al meu, care probabil îi ajungea până la glezne, m-am întors pe coridor şi i l-am întins. N-am îndrăznit s-o chem înăuntru, de frică să nu-mi scoată nebuna de mamă-sa cine ştie de vorbe, chiar dacă Ana era mai mică decât fiul meu cu un an sau doi. Nu mai ţin exact minte, dar cred că, după vreo două zile, mi-am găsit tricoul agăţat de clanţa uşii.
Cam aşa mă simt şi eu acum, cum probabil trebuie să se fi simţit Ana în urmă cu 15 ani, când mamă-sa a scos-o goală-puşcă din casă fiindcă luase doi de patru într-o zi. Pe mine, însă, mă scoate de oriunde o lege căreia, după ce că-i lipseşte o doagă, mai e şi şchioapă, şi ciungă, şi chioară, şi surdă şi mută, una care e cireaşa de pe tortul legilor handicapate date de un parlament care, de vreo 25 de ani, numai cu asta se ocupă. Ştiu foarte bine că fumatul e un obicei cum nu se poate mai prost şi că-mi face rău, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă arunci ca pe un câine, în stradă, doar fiindcă eu vreau să fumez o ţigară sau două la o cafea.
Aici nu mai e vorba că sunt fumător sau nu. Şi dacă n-aş fi fost, tot aş fi scris articolul ăsta, însă puţin altfel. Îmi amintesc că, atunci când, vreo şase luni, mă lăsasem de fumat, toţi nefumătorii din jurul meu aşteptau de la mine să spun că, din partea mea, să se facă şi un milion ţigara, că nu mă interesează. I-am dezamăgit, aşa cum probabil i-am dezamăgit şi pe cei care, ştiind că n-am mai băut nici măcar o bere de vreo 20 de ani, îmi cereau să tun şi să fulger împotriva băuturii. N-am făcut nici una, nici alta. Am considerat că fiecare îşi poate bea, fuma sau dormi viaţa după bunul plac. Şi poate tocmai de aia sunt azi atât de supărat pe cea mai ineptă dintre legile cărora trebuie să mă supun într-o ţară mai catolică decât Vaticanul.
Fiindcă parlamentarii noştri, ca cardinalii din Cetatea Suveranului Pontif, iau exemplul Europei doar când vine vorba de obligaţii pentru noi şi de drepturi pentru ei. Şi, dacă e să fim cinstiţi până la capăt, legea asta bătută-n cap nu apără pe nimeni de nimeni. Fiindcă, niciodată, eu şi alţi depravaţi de teapa mea n-am fumat într-un birou unde era chiar şi numai un singur nefumător. Ne-am dus afară. Niciodată, noi, ticăloşii, n-am fumat într-un compartiment de tren. Am mers la o fereastră, pe coridor, sau în capătul vagonului. Niciodată, noi, stigmatizaţii, n-am fost atât de nesimţiţi încât…
Acum m-am enervat şi aş fuma o ţigară. Bâjbâi după brichetă, apăs clapeta, dar nu se-aprinde, probabil că, din neatenţie, am luat una de tip nou, parlamentară, fără gaz… Aveţi careva un foc?
Adrian CRÂNGANU
