Credem că acest obiect a fost folosit încă din primele veacuri creştine, deşi documentele scrise ne lipsesc. Fiind un instrument din lemn sau metal, el se găsea la îndemâna fiecărei biserici şi comunităţi creştine.
Utilizarea ei de timpuriu era cerută şi prin aceea că încă nu apăruseră clopotele. Acestea se vor folosi abia în secolul al IV-lea şi vin din Apus, din provincia romană Campania (Pavel Lebedev, Liturgica, Întrebuinţarea şi originea clopotelor la temple, p. 150-151, Bucureşti, 1899).
Chemările la ora de rugăciune pe care le făceau clopotele nu erau însă aşa de convingătoare, acestea având un caracter mai profan, faţă de chemările făcute de toaca unduitoare, cântând ca o liră de taină, ca o lumină lină de seară, mult mai îmbietoare.
Din secolul al IV-lea, găsim şi temeiuri scrise despre folosirea ei. Aşa, scriitorul rus Pavel Lebedev arată că „din secolul al IV-lea intră în obicei chemarea la serviciul religios prin loviri cu ciocanul într-o scândură (bilobătătoare). Cu timpul, toaca de lemn s-a răspândit în tot Răsăritul.
În cultul Bisericii Ortodoxe Române, sunetele ei marchează momentele sfinte şi parcă le psalmodiază oarecum. Vestirea ei îi adună pe toţi în acelaşi loc, întărind spiritul de solidaritate, de pace, armonie şi bună vieţuire.
În tainele nopţii, în singurătatea unei mânăstiri de munte, când din vechile turle de clopotniţe se revarsă potop de sunete şi cuprind zările îndepărtate, trăim momente înălţătoare, care dau aripi sufletului nostru. În glasul ei auster se poate descifra chiar şi glasul istoriei noastre. Strămoşii noştri, auzind sunetele de toacă, se îndreptau spre biserici, de multe ori de lemn, pe vârfuri de munte şi sprâncene de deal sau în luncile odihnitoare.
Mai mult, lipsind ceasul, toaca arăta cu precizie şi momentele vremii: dimineaţa, la prânz şi după-masa, seara sau miezul nopţii. Acest lucru îl determina pe Alexandru Vlahuţă să afirme: „Pe la toacă, plecam spre Polovragi, peste dealurile ce se culcă pe lângă poalele munţilor” (România Pitorească, Bucureşti, 1961, p. 84). Toaca, după cum vedem, vesteşte cu precizie împărţirea timpului, prin soroacele ei.
Mulţi turişti străini de altădată au ascultat sunetele de toacă ale românilor, izvorâte din turle de biserici şi mânăstiri, dar nu i-au descifrat tainele şi sensurile ei ca poporul român, născut în cântec de păsări, în mulţime de flori şi raze de soare.
În timpuri de restrişte, ea a sunat de multe ori trist, plângător, ca şi doina noastră românească.
Toaca din fier, în afară de folosinţa ei liturgică, este de o mare importanţă şi ca izvor de istorie şi obiect de artă. Multe din ele erau confecţionate şi din alte metale – bronz, aramă etc., dându-ne vestea din ani despre chipuri de vrednici monahi-cărturari, sau tehnica vremii de dăltuire a metalelor. Ca mărturie, să luăm în consideraţie toaca de la Mânăstirea Tismana-Gorj, confecţionată în anul 1840, prin vrednicia ieromonahului Ştefan. Ea este din bronz, în formă de vultur bicefalic, unică în ţară, prin forma ei.
Dar toaca nu a fost folosită doar în cultul religios ortodox, ci a trecut şi în literatură. Despre ea a vorbit nu numai Alexandru Vlahuţă, cum am arătat mai sus, ci şi alţi scriitori, în proză sau în poezie. Toaca de Vecernie, arată Gala Galaction, în Ziua Domnului „începe să învăluie, în spirale nevăzute, biserica voievozilor Moldovei…; este vorba de ctitoriile de mânăstiri de ţară ale lui Ştefan cel Mare şi ale Muşatinilor”.
Se înţelege că sunt şi alte opere din literatura noastră clasică ce vorbesc elogios despre toacă: despre timpul când se toacă, de potopul de sunete plăcute cu care umplu liniştea nopţilor senine în singurătăţi de nepătruns, despre acest limbaj sonor, care alcătuieşte parcă adevărate poezii simbolice.
Frumuseţile sunetelor de toacă au fost consemnate şi de poetul Ion Pilat, într-o poezie a sa intitulată „Toaca”, în care aseamănă sunetele ei cu mărgăritarele: „Şi ascult în piept/ Şi aud în schitul mut/ Mărgăritarele cum plouă/ E toaca ta! A început să bată” (Ion Pilat, Poezii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 187).
Evident, prin limbajul ei, limpede, clar şi înmiresmat, toaca, însoţită cu sunete de clopote, ne cucereşte adânc sufletele. Acest limbaj a fost înţeles deplin, totdeauna, de moşii şi strămoşii noştri. Se forma, ca să zicem aşa, o izocronie între sunetele toacei, ale clopotelor şi inima lor, căci atunci când sunau acestea, ele sunau şi în inima lor. Cu alte cuvinte, vibraţiile toacei erau vibraţiile inimii lor.
Pr. Doinel Puiu MĂRGINEANU
