M-am considerat întotdeauna un om simplu, din clasa de mijloc. Un român la locul lui, modest, care trudeşte uneori pe brânci pentru fiecare bănuţ. Un român cu defecte şi calităţi, multe, puţine, câte or fi din fiecare, un român care-şi iubeşte atât de mult ţara încât a fost deja în stare să facă sacrificiul suprem pentru ea, fiindcă a rămâne azi în România mi se pare că e, dincolo de o doză sănătoasă de nebunie, jertfa supremă pe care o poţi aduce ţării tale. Pentru că tot un fel de moarte înseamnă viaţa, azi, aici.

Cu toate astea, sau mai ales din motivele astea, nu ştiu cum să mă exprim exact, pe zi ce trece îmi înţeleg tot mai puţin poporul şi mă îndepărtez parcă tot mai mult de el. Pe vremuri, când – de puţine ori, ce-i drept – am avut ocazia să vorbesc cu străinii şi să le povestesc cam cum suntem noi de fapt, poporul eram eu. Trăirile, sentimentele, istoria, apucăturile lui, erau, de fapt, toate ale mele. Le mai înfloream, atât cât puteam, cu grijă, totuşi, să nu exagerez, dar de obicei mă lăudam când era vorba să mă înmulţesc cu 22 de milioane, lucru pe care nu-l făceam niciodată când în cauză eram eu, ca individ. Culmea e că o făceam cu atâta convingere încât nu doar ei, ci şi eu începeam să cred în spusele mele.

Recunosc, mi-a trebuit mult până să cobor cu picioarele pe pământ. La început, am refuzat pur şi simplu să accept că suntem aşa cum ne văd ceilalţi, ba chiar mă enervam că nu pică vreunul pe mâna mea, cum se mai întâmpla pe vremuri, când veneau ei la noi, nu noi mergeam la ei, ca să-i explic, simplu, că nu ne poate cunoaşte cu adevărat atâta timp cât n-a strâns din dinţi şi n-a înjurat în barbă, cot la cot cu noi, în anii comunismului, că n-are de unde să ştie cum suntem dacă n-a murit, lângă noi, măcar o dată, atunci, în 1989, că n-are dreptul să ne judece dacă n-a strecurat măcar un plic cu bani în buzunarul unui doctor şi nu şi-a aranjat, chiar şi numai o singură dată, prin pile sau prin şpagă, un post călduţ, pe care n-avea nici cel mai mic drept să-l ocupe.

Abia mai târziu am înţeles că toate argumentele mele nu erau, în ochii lor, decât simptomele unei boli de care noi, obişnuiţi atâta amar de vreme cu durerea încât n-o mai simţeam, nu eram conştienţi că suferim. Încet, încet, atunci, am început să mă pipăi şi să simt sub piele sau în trup semnele care întăreau diagnosticul pus de străinii aceia reci, ale căror buze rostiseră un singur cuvânt – cancer.

Şi atunci, ca şi cum nu mi-ar fi rămas decât câteva luni de trăit, am încercat să fac pace cu mine însumi, iar lucrul ăsta presupunea, în primul rând, să nu mă mai mint singur. Şi-aşa am şi făcut. Atunci am început să văd şi aroganţa noastră, şi tupeul, şi egoismul, pe care, cu ochelarii mei de cal, le luasem drept manifestări ale personalităţii noastre puternice, apoi incultura monumentală, lenea uriaşă, superficialitatea copleșitoare şi violenţa ieşită din comun ale tinerilor, pe care până atunci le pusesem pe seama vârstei şi eram absolut convins că sunt trecătoare. Şi câte şi mai câte-am început să văd…

Cât despre auzit, ultimul lucru care mi-a ajuns la urechi a fost că suntem pe locul cinci în lume în clasamentul naţiunilor beţivane. N-am fost tocmai convins că e chiar aşa, până zilele trecute, când am văzut cum, nebuni după distracţii prosteşti, ne-am dus prin toate staţiunile, pe frig şi pe ploaie, n-a contat, numai să ne simţim cu burţile pline şi creierele înotând în alcool. N-aveam cum să ratăm două sărbători în aceeaşi zi, una ca asta nu ne-am fi iertat-o niciodată. Şi nici eu n-aş fi auzit, probail, „1 Mai a-nviat!” şi n-aş fi văzut cum românii ciocnesc sticlele şi beau, cu sete, direct din ouă. Niciodată!

Adrian CRÂNGANU