Cu gândurile aiurea, răsfirate de parcă ar fi fost nişte degete ce bâjbâiau disperate să se agaţe de vreun nume din mulţimea de partide şi partiduleţe care, timp de o lună, au să se bată pe votul meu şi alţi patru ani după aceea au să tragă, în fiecare zi, apa după el, cu mintea, deci, rătăcită printre litere care habar n-am ce-ar putea însemna, aproape că nu l-am văzut când a trecut pe lângă mine, pe stradă. Dar, chiar şi dacă nu l-aş fi observat, vina nu ar fi fost a mea, zic eu. De unde până mai acum câţiva ani burta i se revărsa, uriaşă, peste curea, şi un colţ al cămăşii, ieşit din pantaloni, îi spânzura întotdeauna, rebel, deasupra şliţului, iar fălcile şi guşa îi atârnau în aşa fel încât nu ştiam dacă are gât sau nu, în ziua aceea când am dat nas în nas cu el arăta ca o umbră, sau mai degrabă ca o caricatură a celui care fusese cândva. Se micise, se trăsese cumva în el, gura îi era căzută şi bănuiam că era pe trei sferturi ştirb, şi dacă niciodată nu fusese un bărbat înalt, acum era de-a dreptul pitic.

Am dat mâna cu el şi, o clipă, n-am ştiut să aleg între sentimentele care mă încercau – milă sau dispreţ? Argumente aveam şi într-un sens, şi-n celălalt. E suficient, cred, să spun că-mi fusese, mulţi ani, şef, unul căruia nu-i păstram cea mai frumoasă amintire. Acum era un biet pensionar, aşa spunea el, cu o pensie de trei ori mai mare decât salariul meu, şi-a-nceput să mi se plângă că nu-i ajung banii. L-am lăsat să-şi facă numărul, m-am prefăcut că-l ascult, apoi l-am minţit că trebuie să ajung urgent undeva şi l-am lăsat, mic şi mărunt, în mijlocul trotuarului.

Întâlnirea cu el îmi abătuse măcar gândurile de la hăţişul de litere în care mă rătăcisem înainte de a-l vedea, dar, pe de altă parte, mi le-a îndreptat spre aceleaşi partide pe care încercasem să mi le alung din minte. Am spus că mi-a fost, câţiva ani buni, şef. De fapt, cred că mai corect ar fi fost să spun că, o vreme, eu i-am fost subordonat, fiindcă el s-a născut să fie mereu şef. S-a cocoţat, Dumnezeu ştie cum, fiindcă la vârsta aceea mie puţin îmi păsa cine mă conduce, pe scaunul de redactor-şef şi, în scurt timp, pe fotoliul de director. Înainte de asta fusese şef de secţie, sau cam aşa ceva. Când la ziarul la care lucram atunci treburile au început să se-mpută, şi-a luat imediat tălpăşiţa şi, după un examen la care a concurat singur, a ajuns director la o instituţie de stat. A pupat pe cine trebuia, unde trebuia, iar partidul i-a aruncat un ciolan prea mare chiar şi pentru foamea lui de bani şi putere. Şi mult prea tare pentru dinţii lui, am considerat eu la vremea aceea.

Peste vreo două luni, m-a chemat la biroul lui cel nou şi mi-a spus că şi-a luat un interviu pe care ar vrea să i-l semnez eu. Chiar dacă ştiam că se lăuda deşănţat, am ridicat din umeri şi, cum ştiam că orice text însemna câţiva bănuţi în plus la salariu, i-am spus că n-am nimic împotrivă, cu atât mai mult că nici nu trebuia să muncesc pentru ei.

Timpul a trecut, partidele s-au rotit la putere, el, însă, a rămas în centrul micului său univers. Avea, cred, tot atâtea carnete de membru câte cărţi erau în biblioteca aceea uriaşă, care-l înconjura din toate părţile. Abia când, un chiu, cu vai, au reuşit să-l scoată la pensie, mi-am dat seama că şi eternitatea are, totuşi, un sfârşit.

Până să mă hotărăsc, în cele din urmă, dacă ar fi trebuit să-mi fie milă de el sau să-l dispreţuiesc, cineva m-a claxonat dintr-o maşină. L-am minţit şi pe el, dar prin semne, că mă grăbesc şi o să vorbim altădată. Alegerile bat la uşă şi, cum omul e unul care se pregăteşte să devină etern, timp o să avem berechet.

Adrian CRÂNGANU