Într-o seară, nu demult, mă uitam la televizor aşa cum o fac de cele mai multe ori – privesc prin el, cu gândurile în cu totul altă parte, fiindcă, din punctul meu de vedere, televiziunile nu au ce să-mi mai ofere. Ca o femeie care se grăbeşte să se dezbrace, aşa şi ele. N-au înţeles că mai mult decât goliciunea n-au ce arăta. Iar eu de nuduri strâmbe şi urâte n-am nevoie. Singurul motiv pentru care, din când în când, mă mai prefac că mă uit la televizor e că în camera mare nu fumez şi, în felul ăsta, mai reduc din ţigări.

În seara aceea mohorâtă şi după o ţigară cu gust de ploaie, fumată, leneş, în bucătărie, mă uitam într-o doară în direcţia televizorului. Poate că până la urmă, tot gândindu-mă la ale mele, aş fi aţipit, dar faţa de pe ecran, şi mai ales vocea smiorcăită m-au făcut să mai rezist câteva minute. Pe de o parte, fiindcă îmi erau cunoscute amândouă, dar nu ştiam de unde să le iau, iar lapsusul pe care îl simţeam cum creşte în mintea mea începea să mă calce pe nervi, şi pe de altă parte pentru că, deşi eu în general nu sunt de acord cu tâmpeniile pe care le aud la televizor, de data asta prostiile mi s-au părut ceva mai inteligente ca de obicei. Şi cum chipului n-am reuşit să-i dau un nume, am fost atent la voce şi la ce se străduia ea să explice. Îi spunea cuiva – nu ştiu cui, fiindcă între timp închisesem ochii, ca să mă pot concentra mai bine – să se trezească, să se uite mai bine în jur şi să înţeleagă că parlamentul nu mai are absolut nicio legătură cu poporul care l-a ales şi că e mai rupt de realitate şi de oameni decât a fost vreodată. Că dă legi tâmpite pentru prostime şi strigătoare la cer pentru senatori şi deputaţi. I-a mai spus multe, dar una am ţinut-o minte: că hoţia şi prostia fac casă bună în Casa Poporului.

Nu ştiu cum, dintr-odată, pur şi simplu din senin, mi-a venit pe limbă un nume – Pădure. Gheorghe sau George Pădure, nu mai conta, important era că mi-am amintit. Fusese primar, imediat după ’90, undeva într-un sector din Bucureşti. Odată ce am ştiut cine e, am deschis şi ochii. Puţin mai cărunt, mai durduliu, dar nu mult, am avut impresia că Pădure era coada de topor care încerca să taie copacii uscaţi, putrezi şi scorburoşi pe care tot el şi alţii ca el i-au plantat în politică acum vreo 20 de ani. O făcea însă cu blândeţe şi cu frică. Şuieratul toporului aducea mai degrabă cu un bocet, iar izbitura suna ca şi cum şi-ar fi tras nasul de-atâta plâns.

După nesimţirea cu care simţeam că mă tratează din televizor cel cu care vorbea Pădure, am dedus că trebuia să fi fost ori senator, ori deputat. A fost suficient să-l privesc două secunde ca să-mi aduc aminte că mai văzusem trufia aia găunoasă în tablourile domnitorilor fanarioţi, din cărţile de istorie de pe vremea mea. Şi, imediat, mi-am mai amintit – şi, probabil, n-am să uit asta niciodată – că, vreo două săptămâni de la seara din Clubul „Colectiv”, n-am văzut crac de parlamentar pe nicăieri. Ca nişte gândaci speriaţi de lumina acelui foc care a fost cât pe ce să-i pârjolească până la ultimul, s-au ascuns, cu toţii, în cele mai întunecoase şi scârboase găuri. Şi ţin minte perfect că, îndată ce apele s-au mai liniştit puţin, au scos antenele afară. După nicio lună, Casa Poporului arăta din nou ca un insectar.

Mi-am zis atunci că fostul primar Pădure nu pe topor trebuie să pună mâna, ci pe drujbă, m-am dus în bucătărie, mi-am turnat cafea în cană şi am privit în depărtare, pe fereastră. În zare se pierdea ţiuitul unei sirene de poliţie şi, după nori, am socotit că până la întâlnirea cu ploaia mai aveam vreo cinci minte. Apoi mi-am aprins o ţigară, de data asta cu gust de alegeri locale. Şi-am început să tuşesc.

Adrian CRÂNGANU