Cred că puţină lume ştie că eu am fost Vocea. Vocea de la stadion, şi atunci când în Balta Sărată ori, mai târziu, în Parcul Teiuş, tribunele erau pline, şi atunci când ele erau din ce în ce mai pustii. E drept, stăteam ascuns sub copertina observatorilor de arbitri, între băncile de rezerve, şi nu prea aveam cum să fiu văzut. Acolo, îmi puneam ochelarii, aşezam foile de arbitraj pe genunchi, dacă bătea vântul era cel mai rău, fiindcă, dacă nu mi le zbura, mi le întorcea pe dos, şi de pe ele mă chinuiam să citesc echipele trecute, de cele mai multe ori, cu scris de mână. Totul era calculat la secundă şi, când terminam, cu trei minute înainte să înceapă meciul, lăsam microfonul în plata Domnului, îmi îndesam ochelarii şi foile de arbitraj în geantă, pentru că-mi trebuiau ca să recunosc jucătorii adverşi după numerele de pe tricou, şi o zbugheam la fugă ca să fac fotografii când jucătorii se aliniau la centrul terenului, apoi, cu pas ceva mai măsurat, o luam pe pista de atletism, până în spatele porţii, de unde puteam să fac cele mai spectaculoase poze şi să văd cel mai bine fazele periculoase. Şi bănuiesc că nimeni nu ştia că ziaristul cu şepcuţă neagră, cu vestă fosforescentă, cu un gentoi cât toate zilele atârnat de umăr şi cu un aparat de fotografiat bălăngănindu-i-se la gât, era cel care, cu doar câteva clipe mai devreme, spusese la microfon „Să urăm succes ambelor echipe, şi cei mai buni să câştige! Pentru fotbal!”. Era o şmecherie pe care am învăţat-o pe vremea când lucram la radio, era, într-un anume fel, semnătura vocală pe care mi-o puneam la sfârşitul fiecărui anunţ, în aşa fel încât lumea să ştie că sunt eu, cel din fiecare sâmbătă, fiindcă numele nu mi l-am spus niciodată.
Acum, fotbalul a dispărut la Caransebeş. Eu, însă, îmi fac în continuare meseria. Sunt, deja, un ziarist bătrân, care, dacă s-ar ţine cont de câte a văzut şi-a auzit la viaţa lui, ar trebui să fie demult la pensie. Cu toate astea, şi cu toate că sunt la a şasea tură de alegeri în cei 25 de ani de când m-am pus în slujba cuvântului scris, trebuie să recunosc că de data asta nu mai înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu. Nu cred în liniştea de dinaintea furtunii, nu atunci când e vorba de alegeri. E, însă, o tăcere care, în loc să mă calmeze, mă pune pe gânduri mai tare decât dacă în jurul meu s-ar ţipa ca din gură de şarpe şi s-ar împărţi pumni cu nemiluita. Hotărât lucru, nu sunt obişnuit cu atâta bun-simţ la poporul ăsta. Nu ştiu, parcă nu suntem noi, şi nici nu dăm vreun semn că ne-am reveni din starea asta de decenţă bolnăvicioasă, din punctul meu de vedere. E cea mai mocnită campanie electorală din câte mi-a fost dat să văd până acum, şi doar sub spuza Facebook-ului mai pâlpâie, ca nişte tăciuni gata-gata să se stingă, îndemnurile la vot. Înainte, ardeau cu vâlvătăi păduri întregi de vorbe, de înjurături, insulte, ameninţări şi promisiuni, încât, din patru-n patru ani, România era toată numai un rug. Acum, acum ceva ne-a stins, şi suntem atât de uzi, încă, pe dinăuntru, încât dârdâim, pur şi simplu, atunci când cineva ne întreabă, într-o doară, cu cine votăm.
Mă aflu, parcă, pe un stadion arhiplin, peste care plouă torenţial şi în care toţi spectatorii şi-au uitat umbrelele acasă. Eu sunt ascuns, ca în urmă cu câteva luni, sub copertina observatorilor de arbitri şi ţin în mână un microfon. Până la urmă, îmi iau inima-n dinţi şi rostesc, ca până nu demult: „Să urăm succes tuturor combatanţilor, şi cel mai bun să câştige! Pentru democraţie!”.
Am uitat să spun că niciodată n-am fost aplaudat pentru finalul pe care-l născocisem, şi întotdeauna m-am întrebat de ce. Acum am înţeles.
Adrian CRÂNGANU
