Dacă mă opresc câteva clipe din mers, mă aşez pe o piatră la marginea drumului şi privesc în urmă, văd limpede că mereu eu am trăit doar pentru două lucruri, şi acelea cât se poate de simple – pentru mişcare şi pentru cuvânt. Au mai fost ele şi altele, n-aveau cum să nu fie, dar mi s-au părut întotdeauna atât de lipsite de importanţă încât nu mi-am încărcat decât rareori amintirile cu ele. Oricât m-am învârtit prin viaţă, ori am rătăcit pe căi care, cel mai adesea, nu m-am dus nicăieri, m-am întors de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, la mişcare şi cuvânt. Uneori au fost, amândouă, ca un blestem pentru mine, însă unul de care n-am vrut niciodată să scap cu adevărat. Iar atunci nu mi-a rămas altceva de făcut decât să-mi împart viaţa între ele. Şi nu ştiu dacă ar trebui să-mi pară rău că, cu cât timpul trece peste ele, cuvintele se fac tot mai multe, iar mişcările mi se împuţinează din ce în ce mai tare. Cred că regret doar anii în care între cele două lucruri puteam să pun semnul egal.

E lesne, aşadar, de înţeles câtă atenţie am acordat scandalului iscat de cartea Mariei Olaru. Mi se părea că, după multă vreme, pot pune din nou semnul egal între cele două mari pasiuni pe care le-am avut în viaţă. În „Preţul aurului”, fosta gimnastă a dat de pământ, direct din Olimpul în care-şi închipuiau că trăiesc, cu semizeii care-şi imaginau că sunt Octavian Belu şi Mariana Bitang. Am crezut-o pe Maria Olaru din prina clipă în care a deschis gura să spună că a fost bătută şi umilită în ultimul hal la antrenamente, când nu putea să fie un copil perfect. Nici eu n-am ştiut să fiu, şi am plătit pentru asta.

Aveam 16 ani şi, decât să fi făcut o adunare ori o împărţire simplă la ora de matematică, preferam să joc două ore fotbal în curtea şcolii. Diriginta, o scorpie cu care făceam fizică, a pus ochii pe mine şi mi-a dat de ales: ori mergeam la stadion, la bărbatul ei, care era antrenor de atletism, ori o să am probleme la materia ei. N-am mai stat pe gânduri, şi a doua zi eram la club, dis-de-dimineaţă. După ce m-a măsurat de câteva ori din cap până-n picioare, antrenorul a hotărât că eram bun la suliţă şi disc, şi m-a dat în primire unui băiat cu doi ani mai mare şi vreo 25 de kilograme mai greu decât mine. Cât era ziua de lungă, moşul scotea untul din noi. Ridicam tone de haltere, de ne ieşeau ochii şi ne învineţeam la faţă, cu venele umflate de credeam că or să ne explodeze gâturile. În timpul ăsta, afară, alergătorii, slabi ca nişte ogari, dădeau ture de stadion până ameţeau, se-mpleticeau şi, într-un sfârşit, cădeau laţi în iarbă, cu buzele uscate şi privirile rătăcite căutând în sus, la Dumnezeu. Dar El nu se prea sinchisea de noi în vremurile alea. Iar când nu mai era unul să nu-şi dorească moartea, începea partida de şah din mintea antrenorului, şi făcea „rocada”. Asta însemna, eu şi colegul meu afară, iar slăbăturile în sala de forţă. Nu ştiu nici azi ce le făcea lor, dar pe mine şi pe celălalt băiat ne lua la goană pe pista de zgură. Când ne ajungea din urmă, ceea ce nu era greu deloc, ne altoia la fund cu o jumătate de suliţă din aluminiu, care avea un fel de floare ascuţită în locul în care fusese ruptă. Pantalonii de trening îmi erau ciuruiţi în spate şi, vreo trei luni, la şcoală, în bancă, am stat ca pe ghimpi. Atunci, m-am pus cu burta pe carte şi în trimestrul al treilea am avut media 9 la fizică.

Acum, stau şi mă-ntreb dacă mi-ar plăcea să mai am din nou anii aceia. Nu ştiu, dar cred că nu. Dacă nu mai fug eu, aleargă, în schimb, cuvintele pe foaia de hârtie aşa cum aş face-o eu pe un stadion, cu mingea la picior, şi aş şuta la poartă. Iar golul n-ar fi altceva decât punctul final pe care-l pun acum.

Adrian CRÂNGANU