La începutul secolului al XX-lea, Caransebeşul, prin cartierul Teiuş, aşezat pe malul stâng al râului Timiş, şi al căii ferate Bucureşti – Timişoara, îşi descoperă valenţele de staţiune de odihnă şi practicarea sporturilor de iarnă.

Mai întâi etnici maghiari şi germani au cumpărat, în primul deceniu al secolului trecut, terenuri şi au început să construiască vile impozante, conturând un cartier, care, treptat, s-a extins şi datorită căilor de acces şi dezvoltării iluminatului public.

În plină criză economică, interesul pentru valorificarea potenţialului natural al Teiuşului a crescut. La 30 martie 1931, delegaţia Consiliului comunal Caransebeş a analizat cererea lui Gheorghe Adam, şeful Staţiei CFR Caransebeş, care solicitase să se intervină la Ministerul Sănătăţii în vederea declarării Teiuşului ca staţiune climaterică. Primarul oraşului a fost însărcinat să rezolve cererea. Este anul în care s-a constituit, pe lângă Primărie, Comisia locală climaterică, cu scopul de a promova Teiuşul prin diferite forme: înfiinţarea unei Halte CFR pentru a facilita direct accesul vizitatorilor în Teiuş; amenajarea pe timpul verii a plajei de pe malurile râului Timiş, din imediata apropiere a cartierului; amenajarea unor terenuri de tenis şi a unei popicării; amenajarea pe timpul iernii a unui patinoar într-o curte particulară; promovarea pescuitului în râul Timiş; organizarea de excursii spre Muntele Mic şi Muntele Ţarcu ş.a.

La solicitarea Ministerului Sănătăţii Publice şi Ocrotirilor Sociale, s-a întocmit Regulamentul localităţii vilegiaturii Teiuş-Caransebeş, care consta dintr-un cazinou cu 22 de camere, două restaurante, Ştrandul şi Restaurantul comunal şi Ștrandul și Restaurantul Friedman, Bodega lui Ilie Guţoi şi Halta CFR. Controlul asupra acesteia era exercitat de către Comisia climaterică de pe lângă Primărie.

Prin Decizia Nr. 3330 din ianuarie 1932, Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale – Serviciul Balneo-Climatic a recunoscut „Regiunea Teiuş” ca localitate climatică, care se bucura de toate drepturile şi îndatoririle impuse instituţiilor hidrominerale şi climatice. În februarie 1932 s-a constituit Comisia locală climatică Teiuş, care avea în componenţă pe Mihail Pătrăşcanu – preşedintele Comisiei interimare, medicul Virgil Budinţian, inginerul orăşenesc Vasile Jurca, preotul Liviu Corneanu, asesorul consistorial Aurel Moaca, pe notarul public Gheorghe Repede şi pe Adalbert Forka.

În corespondenţa care privea promovarea Teiuşului s-a utilizat, între anii 1932-1936, un sigiliu cu legenda „Primăria oraşului Caransebeş. Localitatea climatică Teiuş”, clasificată în categoria a II-a de către ministerul de resort.

Deputatul dr. Cornel Corneanu, observând interesul sporit pentru dezvoltarea cartierului Teiuş, a solicitat la 8 aprilie 1932 Primăriei să se implice în sistematizarea cartierului, cerere considerată „de o netăgăduită importanţă”, instituţie care a creat în acest scop o comisie formată din Mihail Pătrăşcanu, Dimitrie Sgăverdea şi Vasile Jurca.

În înţelesul de staţiune climatică, prin Comisia locală instituită în luna februarie 1932, a primit din partea autorităţilor locale în luna iulie suma de 40.000 de lei, pentru a putea demara acţiunile proiectate.

Şi, tot în acea lună, Foaia diecezană a publicat articolul „Teiuş-Caransebeş. Staţiune climatică”, cu caracter publicitar, care scotea în evidenţă avantajele oferite călătorilor pe CFR, vilele şi restaurantele mai importante şi variantele de distracţie: muzică, tenis de câmp, popicărie, plaja amenajată pe râul Timiş, excursii spre Muntele Mic şi Muntele Ţarcu, spre „Turnul lui Ovid” şi obiectivele industriale Reşiţa, Ferdinand şi Nădrag.

În 1933, Comisia locală climatică, condusă acum de notarul Gheorghe Repede, a solicitat un loc din Parcul „General Dragalina” pentru amenajarea unui teren de tenis, iar Consiliul local a arendat plaja de pe malul râului Timiş, în lungime de 120 m, acestei comisii, urmând ca sumele încasate să fie folosite pentru înfrumuseţarea Teiuşului.

În acelaşi timp cu interesul pentru Teiuş, s-a manifestat şi dorinţa de valorizare a Muntelui Mic, unde existau deja câteva clădiri cu destinaţie turistică: Cabana militară a Batalionului 11 Vânători de Munte, construită în 1932, Cabana Clubului „Rotary” din Timişoara construită în 1933, un hotel construit de timişoreni în 1934, şi era proiectată o miniuzină hidroelectrică. Până la poalele Muntelui Mic se ajungea şi cu trenul industrial al fabricii „Mundus şi Borlova-Armeniş”, care pornea de la Balta Sărată.

În luna martie 1934, Comisia interimară a oraşului Caransebeş a solicitat Ministerului Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice să intervină pentru refacerea drumului către Muntele Mic, „complet ruinat”, în scopul încurajării turismului.

Prin Ordinul Nr. 872/21 martie 1936, Oficiul Naţional de Turism a clasat localitatea Caransebeş-Teiuş în rândul localităţilor climatice, obligate să aibă un buget propriu.

La 8 mai 1936, Comisia locală climatică era înlocuită cu Oficiul local de cură şi turism Caransebeş, subordonat Oficiului Naţional de Turism.

Ca preşedinte al Oficiului a fost ales Dimitrie Novăcescu, primarul oraşului, iar în Comitetul de conducere au fost aleşi Ioan Târziu, director de bancă, ca delegat al Consiliului local, dr. Virgil Budinţian ca delegat al Ministerului Sănătăţii, ing. Ştefan Bornuz, director general al Comunităţii de Avere, ca delegat al Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, farmacistul Mihail Pătrăşcanu ca reprezentant al comercianţilor şi industriaşilor din oraş, dr. Heinrich Halle ca delegat al hotelierilor, pictorul Gheorghe Baba ca delegat al proprietarilor de vile din Teiuş, şi dr. Isac Rădulescu ca reprezentant al Clubului Turistic Bănăţean. În aceeaşi zi s-au fixat şi taxele pentru vizitatori.

O lună mai târziu, Oficiul şi-a stabilit bugetul de venituri şi cheltuieli, însumând 28.000 de lei. La venituri s-au stabilit taxele de cură în sumă de 15.000 de lei, subvenţia Primăriei în sumă de 10.000 de lei, şi arendarea plajei în sumă de 3.000 de lei. La cheltuieli s-a stabilit suma de 13.000 de lei pentru propagandă şi 15.000 de lei pentru plata muzicii militare, asigurată de Batalionul 2 Grăniceresc de Gardă din oraş.

Pentru staţiunea Teiuş s-a făcut publicitate atât în presa centrală, cât şi în cea din Banat, asociind-o cu interesul pentru Muntele Mic. Într-un articol publicitar din anul 1936 sunt amintite altitudinea, aşezarea favorabilă într-o vale ferită de vânturi şi bogată în păduri şi verdeaţă, disponibilităţile turistice prin vilele, casele de vacanţă şi hotelurile existente, unele construite după declararea Teiuşului ca staţiune climatică.

În vara anului 1936 a fost redactat un memoriu pentru sistematizarea Teiuşului, care urma să dispună de două parcuri: unul în terase pentru Teiuş, şi celălalt pentru zona Sporn (Zăvoi), lucrările urmând să fie eşalonate pe 10 ani şi să se ridice la suma de circa 2.000.000 de lei. Din lipsă de fonduri, proiectul nu a avut finalitate.

Deţinem date şi despre numărul vizitatorilor români şi străini pentru anii 1935 şi 1936. În cel dintâi, au fost înregistraţi la Oficiul local de cură şi turism 42 de vizitatori străini şi 324 români, iar în lunile de vară din anul 1936 numărul vizitatorilor străini a fost de 53, cei mai mulţi sosiţi din Ungaria, Franţa, Germania, Austria şi Iugoslavia.

Autorităţile locale şi-au îndreptat atenţia în anul 1939 asupra transformării terenului dintre Podul de peste râul Timiş şi Halta CFR Teiuş, în parc, alocând suma de 7.300 de lei pentru plantarea de arbori, îndeosebi tei, de o parte şi de alta a aleii către haltă, terenul respectiv fiind utilizat până atunci ca păşune.

Oficiul local de cură şi turism din Caransebeş a activat şi în anii următori, fiind antrenate în proiectul iniţial de a transforma Teiuşul într-o primitoare staţiune de odihnă personalităţi locale precum medicul Virgil Budinţian, avocatul Isac Rădulescu, farmacistul Mihail Pătrăşcanu, Aurel Moaca ş.a.

Constantin BRĂTESCU