Am considerat întotdeauna că prea puţin contează felul în care mă îmbrac sau de câte ori mă bărbieresc pe săptămână. Mie, unuia, nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de toate astea. Şi poate că dezinteresul ăsta al meu îşi are rădăcinile în cuvintele pe care mi le-a spus, demult, unul dintre foştii mei redactori-şefi, unul dintre puţinii de care chiar am ascultat, un om care nu scăpăra de inteligenţă, dar care avea înţelepciunea molcomă a băiatului de la oraş născut la ţară, a tânărului şi mai apoi a bărbatului care nu şi-a putut scoate niciodată satul din suflet şi din minte. El mi-a zis că nu trebuie să te iei după felul în care arată un ziarist, ci după ce iese din mâna lui. Înarmat cu povaţa asta şi bizuindu-mă pe faptul că, în locurile în care a trebuit să merg, am fost mai mareu între prieteni ori cel puţin oameni care mă ştiau foarte bine, prea puţin m-am sinchisit să fac parada modei sau să mă rad, în fiecare dimineaţă, doi milimetri sub piele.
În mediile în care m-am simţit bine mereu, nu s-a pus niciodată problema cum arăt. S-a pus, în schimb, întotdeauna preţ pe felul în care gândesc. Acum, cercurile literare în care m-am învârtit aproape o viaţă sunt tot mai mici şi mai puţine, iar pentru tot răul care ni se-ntâmplă ca naţiune, pentru noaptea minţii din mrejele căreia nu mai văd nicio portiţă de scăpare, eu socotesc că de vină sunt, mai mult decât orice altceva, televiziunile submediocre la care ţara se uită cu gura căscată. Am fost convins întotdeauna că pot înţelege multe, dar nu chiar totul. Acum, însă, parcă pricep tot mai puţin din ceea ce mă înconjoară. Aproape ca un străin, am ajuns să ocolesc majoritatea canalelor de care e îndrăgostită România şi îmi caut liniştea în istorie şi în geografie, şi supărarea în fotbal. Rar, foarte rar, poate o dată la doi, trei ani, mai arunc câte-o privire spre Televiziunea Română. Şi cred că săptămâna trecută s-a împlinit sorocul, altfel nu-mi explic cum am putut să mă opresc tocmai la ea. Poate – mă gândesc acum – fiindcă pe telecomandă TVR e pe canalul 6, iar 6 e cifra mea de destin, iar el, destinul, a vrut să-şi râdă cu gura până la urechi de mine. Nu ştiu ce să zic, dar, oricum, a fost cea mai proastă alegere pe care puteam s-o fac la ora aia, aşa că destinul poate să fie satisfăcut.
S-a întâmplat în ziua când TVR s-a hotărât să transmită, pentru prima oară cred, Media Music Awards, de la Sibiu. Pe o scenă de câteva hectare, în inima oraşului, într-o sarabandă a nulităţilor, au urcat o grămadă de golani tatuaţi din cap până-n picioare, nişte pupeze şi câteva capre. Ei au început să ragă, ele să cârâie, să se chiloţărească şi să behăie într-un iureş şi-o hărmălaie pe care mulţimea de gură-cască le-a luat drept muzică. Am văzut un spectacol care a ridicat impostura muzicală şi prostia omenească la rang de artă. În chiar fosta Capitală culturală europeană.
N-aş vrea să fiu greşit înţeles. N-am avut nimic nici cu grădina zoologică de pe scenă, nici cu vizitatorii ei înfierbântaţi din piaţă. La urma-urmei, fiecare face cât îl taie capul şi pricepe cât îl duce mintea. Eu am avut şi am ce am cu Televiziunea Română, care mă obligă prin lege să-i plătesc abonamentul de două ori. Am ce am cu ea fiindcă mi-a spus că n-a avut bani să-mi dea Campionatul European de Fotbal şi să trimită un om la Eurovision, şi ne-a făcut de mirul lumii. Am ce am cu ea fiindcă pentru spectacolul grotesc de la Sibiu a putut să bage mâna-n buzunar, iar pentru Cuminţenia Pământului, de exemplu, n-ar da un ban s-o aducă-n ţară. Şi-aş mai avea ce să am cu ea, dar mă opresc aici, fiindcă mi-am amintit ceva.
Zilele trecute, s-au împlinit 12 ani de când un prieten drag, un poet adevărat, a plecat de lângă mine, de lângă noi. Într-o poezie, el a numit România, Absurdistan. Peste ani, eu, ca ziarist, am impresia că trăiesc în Impostoria, ţara cu capitala la Las Fierbinţi.
Adrian CRÂNGANU
