Tăcerea ce se aşterne ca un văl albastru devine omagiul târziu adus celor ce au ştiut glăsui înaintea noastră.

Ninge acum ca în vremurile de demult, poate ca în Amintirile lui Creangă, şi oamenii deveniţi pentru o clipă copii, îmbujoraţi de efort, respiră aburii iernii. Nu va ninge însă niciodată aşa de alb şi de frumos ca în satul acela. Ningea peste râul îngheţat, şi pe umerii dealurilor cu fagi şi brazi cădeau din înălţimi steluţele de zăpadă, împodobind casele şi pomii şi albind tot ce era sub nori.

În noaptea aceea cu colinde, la lumina plăpândă a candelei care desena umbre tremurătoare pe pereţi, plecam şi eu cu Magii în gând spre Betleem.

În sobă lemnele trosneau cu scântei roşii-aurii, iar la fereastră ningea… ningea! Şi glasuri de copii înfiorau cerul cu Lerui-ler…

Un fulg a privit pe fereastra mea şi a văzut obrazul îmbujorat de bucurie al unei fetiţe ce aştepta un Moş Crăciun, cu palmele împreunate…

Fugarul fulg de nea doar atât a văzut, dar altul şi altul, venind lângă el, i-au povestit toate, legând ştire de ştire şi bucuria lor este de două mii de ani. Şi an de an aprinde speranţe mici şi mari în preocupările noastre, iar minţile copilaşilor zburau departe, acolo unde, între două dealuri şi o pădure întinsă, s-a arătat o Stea…

Mirată şi vădit înduioşată, nepoţica m-a întrebat de sub bradul împodobit: „Bunicule, ţie ce ţi-a adus Moş Crăciun?”. Şi i-am răspuns: „Dulcea nevinovăţie din ochii tăi”. Nu am putut ascunde atunci lacrima ce se furişa sub ochii mei.

De aceea Moş Crăciun este şi va rămâne bunul comun al tuturor vârstelor şi al tuturor anilor. Şi-l iubim cu o iubire scăldată în lacrima unei bucurii ca aceea din noaptea celui dintâi pom de Crăciun, cu darurile răsărite în el şi sub el, într-o ploaie stelară de surprize.

Prin glasurile cristaline de copii, trăim în suflete a noastră copilărie, ca pe o fericire pe care nu o mai găsim.

Scriitorul Alexandru Odobescu afirma odinioară: „O! Vechi datine şi cântece ale poporului meu! Ce dulce farmec cuprindeţi voi în naivele voastre expresiuni! Aspra critică se sfarmă dinaintea voastră, căci mintea omului, deprinsă cu voi din pruncie, pare că se scaldă, la auzul vostru, în nevinovăţia primitivă a copilăriei. Voi sunteţi pentru noi amintiri suave ce înviază junia în suflete”. Iar filosoful Emerson şi-a numit copilaşul „Mugur de Dumnezeu”. Apoi, geniul ortodoxiei, Dostoievski, spunea că „Tot a mai rămas ceva în lume care să amintească de frumuseţea paradisului: frăgezimea frunzelor de primăvară, ciripitul păsărelelor şi ochii copiilor”.

Stelele lucesc. Spre miezul nopţii, clopotele bat vestirea Naşterii lui Iisus. Şi, ca o inovaţie a epocii noastre de mare tehnică şi civilizaţie, dulcele lor dangăt este purtat pe calea undelor văzduhului peste mări şi continente. Oamenii le ascultă şi gândul lor zboară nu numai cu două mii de ani în urmă, dar şi la ziua de mâine, la pacea şi bunăstarea popoarelor.

Sărbătorile Crăciunului sunt prin excelenţă sărbătorile copilăriei, ale amintirilor şi ale intimităţii.

Pr. Doinel PUIU MĂRGINEANU