Deportarea etnicilor germani în U.R.S.S.

Una dintre cele mai antipopulare măsuri impuse guvernelor din România imediat după lovitura de stat din 23 august 1944 de către Uniunea Sovietică a fost eliminarea din aparatul administrativ al instituţiilor a unor funcţionari şi alţi angajaţi de origine etnică germană. Mai numeroşi în Transilvania şi Banat, germanii au avut de suferit chiar şi atunci când nu şi-au arătat simpatia pentru Germania hitleristă şi victoriile militare din anii 1941-1942 din Rusia Sovietică.

Prin Ordinul Nr. 11693 din 13 septembrie 1944 al Prefecturii judeţului Severin, s-a pretins ca funcţionarii de această etnie din Primăria oraşului Caransebeş să fie disponibilizaţi. Printre ei s-a aflat şi inginerul Iosif Palik, şeful Uzinei Electrice din oraş, şi alţi trei funcţionari. În această primă etapă li s-a alăturat şi un operator-ajutor de la Cinematograful comunal.

Concedierea acestora a fost oficializată în 23 septembrie 1944, când s-a raportat Prefecturii din Lugoj că atât inginerul Iosif Palik, funcţionarii Ana Heigl şi Ferdinand Hozmann, cât şi Francisc Wehry şi Gheorghe Ştuiber au fost puşi în disponibilitate.

Această drastică şi nedreaptă măsură s-a luat şi în conformitate cu Legea Nr. 486/1944, modificată prin Decretul-Lege Nr. 2255 din 24 noiembrie 1944. Cunoscându-le îndeajuns de bine activitatea profesională, Primăria le-a cerut celor disponibilizaţi să-şi pregătească nevinovăţia prin acte doveditoare.

Printr-o Decizie a primarului oraşului Caransebeş din 12 ianuarie 1945, bazată pe Ordinul Ministerului Afacerilor Interne Nr. 19689 din 22 decembrie 1944, s-a revenit asupra epurării persoanelor îndepărtate din serviciu pe criterii etnice.

Guvernul Dr. Petru Groza, instalat la 6 martie 1945, ca emanaţie a ocupantului sovietic, într-un moment politic în care partidele istorice încercau, prin liderii lor, să participe la democratizarea României, s-a dovedit o unealtă şubredă şi de multe ori s-a situat pe o poziţie antinaţională, prin măsurile de destructurare a instituţiilor administrative centrale, judeţene şi locale.

În Monitorul Oficial din 31 martie 1945, a fost publicat Decretul-Lege Nr. 996 pentru purificarea administraţiilor publice, în care erau prevăzute în mod explicit faptele pentru care funcţionarii şi salariaţii urmau să fie îndepărtaţi din serviciu.

Erau vizaţi cei care „au colaborat sub orice formă pentru realizarea intereselor şi scopurilor hitleriste sau fasciste în România, precum şi cei care din proprie iniţiativă au participat la manifestaţiuni de orice fel pentru determinarea unei opinii publice, favorabile scopurilor fasciste sau hitleriste; au activat sub orice formă în scopul instaurării sau menţinerii regimurilor dictatoriale în România; au activat în mişcarea legionară sau în alte mişcări cu caracter fascist, hitlerist sau rasial, precum şi acei care au făcut parte din organizaţiuni politice sau paramilitare, hitleriste sau fasciste, ori urmărind asemenea scopuri; prin modul în care şi-au îndeplinit funcţiunea sau orice mijloc de publicitate sau propagandă au luat atitudine antidemocratică”.

Cetăţenii din Caransebeş menţionaţi mai sus nu se încadrau în prevederile art. 2 din Decretul-Lege amintit, aceştia dovedindu-se a fi cetăţeni de etnie germană loiali Statului Român chiar şi în anii 1940-1942, când se părea că Germania va stăpâni întreaga Europă.

Ministerul Afacerilor Interne a emis în luna decembrie 1945 un Ordin circular referitor la intensificarea acţiunii de purificare (epurare) a aparatului de stat „ca unul din dezideratele exprimate de masele populare la 6 martie 1945”.

Acest minister constatase o rezistenţă din partea prefecţilor şi primarilor din oraşele reşedinţă de judeţ.

În mod expres, se pretindea înlăturarea celor vinovaţi pentru: acţiuni în slujba intereselor străine de aspiraţiile fireşti ale naţiunii române; participarea în orice mod la activitatea organizaţiilor politice fasciste şi hitleriste, care au contribuit la instaurarea sau menţinerea dictaturii fasciste în România; legături cu cercurile reacţionare.

Se cerea aplicarea cu fermitate a Legii Nr. 217/1945, îndeosebi a articolului 2 al acesteia, care pretindea eliminarea elementelor duşmănoase democraţiei.

În totalitatea lui, Ordinul permitea ca prin tot felul de comitete consultative, care includeau reprezentanţi ai Partidului Comunist şi Frontului Plugarilor, să fie eliminaţi, îndeosebi din instituţiile administraţiei de stat, funcţionari cu simţul datoriei din perioada guvernării antonesciene.

În anul 1945 a fost verificat tot personalul Spitalului de Stat din Caransebeş. Printre cei patru medici se afla şi dr. Artemie Bora, despre care se menţiona că înainte de 23 august 1944 ar fi fost simpatizant legionar, însă direcţiunea spitalului sugera că „… prin epurarea dr. Bora ar suferi Serviciul chirurgical, fiind un element de valoare foarte bine pregătit şi cu cunoştinţe solide”.

Documentele de arhivă emise în anul 1946 relevă faptul că funcţionarii de origine germană angajaţi la Primăria orăşenească au fost din nou disponibilizaţi în 8 august 1945. Începând cu luna martie 1946, vor fi treptat reîncadraţi mai întâi contabila Ana Heigl, funcţionar de nădejde, în 14 martie 1946, apoi inginerul Iosif Palik şi picherul Gheorghe Ştuiber, „pricepuţi, oneşti şi sârguincioşi”, în 20 mai 1946, aceştia cu statut temporar, şi dactilografa Margareta Kratochwill în 1 august 1946, în urma avizului dat de Consiliul politic judeţean din Lugoj. Începând cu 8 octombrie 1946, aceştia au fost repuşi în posturile deţinute anterior, cu menţiunea că perioada de disponibilizare nu se va lua în calcul la pensie.

În cadrul Primăriei oraşului Caransebeş s-a constituit, în 30 iunie 1947, o Comisie de licenţiere din serviciu, în conformitate cu Jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 548/1947, formată din dr. Titus Anton – secretarul Primăriei, Ioachim Jumanca – şeful Secţiei financiare, şi Paul Pantazi – reprezentant al Sindicatului salariaţilor comunali. Începând cu 24 octombrie 1947, aceasta se va numi Comisia de personal, având aceeaşi componenţă.

Drept urmare, în luna iulie 1947 au fost licenţiate din serviciu şase persoane „în scopul realizării de economii bugetare la totalul cheltuielilor de salariu din bugetul exerc.1947/1948”. Acestea au primit o indemnizaţie de licenţiere.

După evenimentele din 23 august 1944, din punct de vedere demografic, populaţia oraşului nu a cunoscut mari modificări. Admiţând că o mică parte din populaţia germană, îndeosebi tineri, se afla în Germania sau înrolată în unităţi militare germane, în Caransebeş trăiau cel puţin 2.550 de cetăţeni români de origine etnică germană.

Cursul evenimentelor politice din România a influenţat şi atitudinea faţă de aceşti cetăţeni. Autorităţilor române le-au fost impuse măsuri pe care în alte condiţii nu le-ar fi aplicat. În primul rând, erau vizaţi conducătorii locali ai Grupului Etnic German. Conform Ordinului Nr. 23.485 din 27 august 1944 al Armatei I, Biroul de Siguranţă de pe lângă Comisariatul de Poliţie Caransebeş a reţinut în 31 august cinci persoane din conducerea acestei organizaţii, plasându-i chiar în fostul sediu al Grupului Etnic German. După data de 8 octombrie 1944 au fost internaţi în Lagărul din Târgu Jiu 15 membri ai G.E.G. din oraş.

Este cunoscut faptul că Guvernul României a acceptat cu uşurinţă „să se organizeze formaţiuni de muncă trimise în URSS”, fără ca în prealabil să se facă o analiză serioasă, pe bază de fapte şi vinovăţii ale persoanelor ridicate. Comisia Aliată de Control a emis Ordinul Nr. 031 din 6 ianuarie 1945, prin care se preciza că între 10-20 ianuarie 1945 urmau să fie „mobilizaţi toţi locuitorii germani apţi de muncă, indiferent de cetăţenia lor. Bărbaţii între 17 şi 45 de ani, femeile între 18 şi 30 de ani. Femeile care alăptează copii până la un an nu vor fi mobilizate”.

Identificarea persoanelor de origine etnică germană din oraş care urmau să fie reţinute în vederea trimiterii în URSS s-a făcut în urma unui recensământ şi s-a apelat la arhiva Grupului Etnic German, în care erau menţionaţi membrii acestuia. Arestările au început în noaptea de 16/17 ianuarie 1945.

Aportul judeţului Severin a fost însemnat la deportarea germanilor. Din totalul de 3.305 persoane de origine etnică germană, 148 au provenit din oraşul Caransebeş. Au fost deportaţi 78 de bărbaţi şi 70 de femei.

Din satul Caransebeşul Nou au fost ridicate, în ziua de 16 ianuarie 1945, 75 de persoane, bărbaţi şi femei cu vârste cuprinse între 17 şi 45 de ani, printre ei fiind muncitori de fabrică, meseriaşi, agricultori şi femei casnice.

Mulţi dintre cei care s-au întors din deportare, fie traumatizaţi, fie bolnavi, au fost apoi internaţi în lagăre şi detaşamente de muncă din ţară.

Acest eveniment a produs multă nemulţumire în rândurile comunităţii germane din localitate, care nu se implicase politic între anii 1941-1944 decât în mică măsură, prin participare la activitatea G.E.C. Un prim efect s-a constatat la Fabrica de Mobilă de la Balta Sărată, care informa Ministerul Economiei Naţionale – Direcţia Industriilor că întâmpina greutăţi privind mâna de lucru, în urma ridicării germanilor, cei mai mulţi dintre ei fiind muncitori specialişti. Abia după două luni se ajunsese la un rezultat satisfăcător la Secţia de mobilă, după „înlocuirea muncitorilor de origine germană cari au fost ridicaţi de către autorităţi”.

Timp de şase zile, posibil între 12-18 ianuarie 1945, cetăţenii de origine germană din oraş au fost adunaţi în clădirea Şcolii Normale, înainte de deportare.

În aceeaşi lună, populaţia de origine etnică germană a primit o nouă lovitură. Comisia Aliată de Control din România a hotărât ridicarea ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor de etnie germană, în rezervă sau concentraţi, pentru a fi trimişi în detaşamentele de muncă din URSS, cu condiţia să fie mai tineri de 45 de ani. Ordinul transmis de către Marele Stat Major se extindea şi asupra soldaţilor aflaţi sub arme. Printre cei duşi la muncă în URSS s-a aflat şi meseriaşul Ioan Neumayer, de la Şcoala Normală de Învăţători, ridicat în 19 ianuarie 1945 de la Detaşamentul de Lucrări Căi Ferate Nr. 57 din Mogoşoaia. Acesta se va întoarce în oraş abia în 1 iulie 1948.

Autorităţile militare sovietice din Caransebeş n-au ţinut seama de prevederile Ordinului sus-menţionat, reţinând un soldat de origine etnică germană, Anton Bockle, în vârstă de 49 de ani, cu toate că în tabloul cu cei care intrau în această categorie era menţionată vârsta soldatului.

În prima jumătate a anului 1945, Comisariatul de Poliţie Caransebeş a întocmit evidenţa celor care plecaseră în Germania şi erau proprietari de bunuri mobile şi imobile. Bunurile lor urmau să fie confiscate. Au fost depistaţi cinci proprietari plecaţi la muncă în Germania şi nouă care s-au înrolat în Armata Germană. Bunurile au fost predate spre administrare Casei Autonome de Supraveghere a Bunurilor Inamice (CASBI).

Se cuvine amintit faptul că, dintre cei duşi în 1945 la muncă în URSS, nu se întorseseră în ţară în 1948 decât şase persoane din Caransebeş.

Dintre cei triaţi pentru muncă în detaşamentele înfiinţate în ţară, 52 de etnici germani din Caransebeş au fost internaţi în Lagărele din Târgu Jiu şi Slobozia.

Organele de poliţie şi jandarmerie aveau obligaţia să urmărească comportamentul populaţiei de etnie germană şi să comunice date şi informaţii despre cei plecaţi şi întorşi din Germania. Nu ne pronunţăm cât de veridice au fost datele culese, însă dintr-un tabel întocmit în 13 august 1945, comunicat Poliţiei de reşedinţă Lugoj, a rezultat că nu se întorseseră la domiciliile lor din oraş 185 de germani.

Îndârjirea cu care era învinovăţită populaţia germană din România între anii 1946-1947, pentru fapte care au aparţinut altora, utilizarea detaşamentelor de muncă ca metodă de pedepsire, ştirile alarmante care soseau din URSS, unde mulţi germani bănăţeni şi-au pierdut viaţa, l-au determinat de Gheorghe Tătărăscu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, să supună atenţiei Guvernului această problemă. La 24 mai 1947, acesta constata, într-un elaborat memoriu, următoarele: „În cadrul nemulţumirilor create de abuzurile sau de abuzurile neraţionale ale aparatului de stat, trebuie situată grava «problemă germană». Se duce împotriva poporului german, şvab sau săsesc, o acţiune de prigoană, care prin urmările ei constituie o slăbire a economiei noastre naţionale, o abatere de la obligaţiunile noastre internaţionale şi o mare eroare politică”.

Memoriul lui Gheorghe Tătărăscu nu a avut niciun ecou între membrii Guvernului, aceştia adoptând aceeaşi atitudine ca în perioada septembrie 1944-1946, de a acuza o întreagă generaţie pentru aderenţa la Grupul Etnic German sau pentru colaborarea cu autorităţile Statului German înainte de 9 mai 1945.

O primă dovadă este faptul că în 4 ianuarie 1948, Comisariatul de Poliţie Caransebeş a înaintat 13 persoane de etnie germană din oraş ca să presteze muncă obligatorie la Uzina Ferdinand (azi Oţelu Roşu), pentru motivele amintite mai sus.

Întoarcerea din URSS a celor trimişi la muncă forţată s-a făcut treptat şi, din păcate, mulţi au sfârşit acolo. Apăsaţi de boli şi de griji, au încercat să se reintegreze în societatea românească din care făceau parte, acuzând în continuare autorităţile române de dezinteres, de abandon şi de sacrificare la solicitarea ocupantului sovietic. (Va urma)

Constantin BRĂTESCU