În prima jumătate a lui februarie 2017, ar fi împlinit 90 de ani. Soarta i-a fost însă alta, pentru că ne-a părăsit în martie 1982, când abia împlinise 55 de ani. Dacă altele erau vremurile, s-ar fi vorbit mai mult despre el, şi la modul elogios, iar azi n-am fi în situaţia de a-l evoca aşa, ca pe o valoare aproape necunoscută la timpul său.

Profesorul Nichifor Mihuţa, căci despre el este vorba, s-a născut la doi paşi de Caransebeş, la Zerveşti, fiul unui ceferist mărunt, cu casă şi ceva pământ în acea localitate. A urmat şcoala primară în satul natal şi apoi Liceul „Traian Doda” din Caransebeş. În legătură cu această perioadă din viaţa lui, merită reţinut ce povestea o fostă învăţătoare; „Nichifor venea desculţ până la apa Sebeşului din hotarul Caransebeşului, se spăla pe picioare, îşi încălţa bocancii şi mergea la liceu. Asta, bineînţeles, când putea să umble desculţ ca să economisească câţiva lei. Au dus-o greu, nu erau bogaţi”. După terminarea liceului se înscrie la Universitatea din Cluj, la Facultatea de Litere şi Filosofie, iar Reforma învăţământului, din 1948, l-a determinat să opteze pentru Facultatea de Filologie. Dar, înainte cu un an de Reformă, a fost şi studentul lui Lucian Blaga şi reuşise să se facă remarcat de acesta. Ba, mai mult, a avut uşa deschisă la casa ilustrului profesor. În perioada studenţiei frecventează Cenaclul literar „Tribuna nouă” din Cluj, unde intrarea i-a fost apreciată ca a unui poet, întrucât, elev fiind la Caransebeş, publicase volumul de versuri Oglinzi paralele (1946), prefaţat de Petru Vintilă. După absolvire a fost o vreme profesor de Limba şi literatura română în câteva localităţi din Ardeal şi Banat, ultima catedră pe care a ocupat-o fiind cea de la liceul din Caransebeş, pe care îl urmase în tinereţe.

Deşi l-am cunoscut personal, am aflat o seamă de lucruri, pe care oricum nu le-aş fi găsit scrise, de la Adrian Stepan, unul dintre foarte apropiaţii săi. Redau după înregistrare: „Cu Nichifor m-am întâlnit prima dată la începutul lui ’58, când s-a înfiinţat la Casa de Cultură din Caransebeş Secţia externă a Şcolii Populare de Artă din Timişoara, care funcţiona numai în vacanţele şcolare. Asta pentru că elevii erau cadre didactice şi directori de cămine culturale, obiectul studiului fiind regia de teatru. Eu eram instructor artistic la Casa de cultură şi răspundeam între altele şi de Cenaclul literar «Mihail Halici», la care a aderat şi Nichifor, care era profesor la Sacu. Ne-am apropiat unul de altul schimbând cărţi şi mai ales impresii despre cele citite. Era un analist fin, pentru care stilul reprezenta mult, mai ales că se apleca atent asupra pasajelor referitoare la cunoaşterea transcendentală. Nici nu-i de mirare, frecventase ani de zile, la Cluj, cenaclul condus de marele Blaga. Din păcate, în 1982 a trebuit să-mi iau rămas bun de la el”.

În ceea ce mă priveşte, am aflat multe despre el fie direct, fie de la alţi oameni care mi-au vorbit mult şi frumos despre Nichifor Mihuţa nu numai ca om, ci şi ca profesor, şi, nu în ultimă instanţă, ca unul care din când în când îşi îngăduia o boemă cât una din poemele sale în proză. Ca profesor, am aflat că suferea mult ca urmare a concesiilor pe care trebuia să le facă oamenilor cu funcţii care aveau nevoie să-şi completeze studiile medii, pentru a putea să fie menţinuţi în posturi de conducere. De altfel, din câte ştiu, era apreciat de elevi, fiind un profesor care nu se limita doar la manual, ci aprecia mult şi lecturile din afara programei. În orice caz, cine a făcut gramatică cu el nu a făcut greşeli de ortografie, iar cei care l-au avut profesor de literatură nu au fost niciodată uimiţi la auzul numelor celor cu care începe Literatura română modernă.

Între altele, a fost şi un cunoscut culegător de folclor. De altfel, a publicat câteva din culegeri în volume precum: Folclor din Transilvania, Flori alese din poezie populară, Trandafir cu creanga-n apă, şi, împreună cu Bujor Jumanca, a îngrijit culegerea Flori din Caraş-Severin.

Adevărata sa ardere s-a consumat însă, aşa cum am mai amintit, în poezie, cu care a debutat în „Primăvara Banatului” din Lugoj, în 25 ianuarie 1944. În anii care au urmat, a fost un permanent colaborator al mai multor publicaţii literare din ţară şi prezent cu creaţii proprii în numeroase antologii sau culegeri de versuri din diverşi autori. În mod firesc, în 1970 şi-a adunat o parte din versuri în volumul Bilete pentru imaginaţie, Editura „Albatros”, Bucureşti. Par puţine versurile sale, mai ales pentru cei care-l cunosc, ca întreaga capacitate a poetului să fi putut fi cuprinsă în numai două volume doar. Nu trec cu vederea spusele poetului George Suru, care, referindu-se la creaţia poetică a lui Nichifor Mihuţa, citez: „..are toate calităţile şi riscurile poeziei de avangardă”.

Pentru toţi cei care i-au fost apropiaţi, este evident că prin tot ce a făcut s-a dăruit cu toată puterea sa creatoare pământului şi locului de unde a pornit şi căruia a ţinut să-i aducă cuvenita cinstire. Nici titluri, nici onoruri nu i-au fost aduse, şi asta poate şi pentru că aşa erau vremurile. Totuşi, pe zidul casei în care s-a născut, din Zerveşti, la ultima sa pomenire, a fost fixată o placă comemorativă.

Rândurile de mai sus nu pot fi decât un pios omagiu adus unui mare spirit pe care l-a dat Banatul Montan.

Titus CRISCIU