Am încercat mereu să demontez mecanismele vieţii, atunci când am avut timp. Poate că sună pompos, dar nu e chiar aşa, fiindcă doar mi-am băgat nasul între rotiţele care fac să se mişte, pe de o parte, timpul – clipele, orele, zilele, lunile şi anii, iar pe de altă parte curiozitatea m-a împins să cercetez, atât cât mi-a stat în putinţă, angrenajele complicate care ne fac buni sau răi, proşti ori deştepţi, frumoşi sau urâţi. Au fost şi ani în care am stat pur şi simplu, şi am ascultat scrâşnetul rotiţelor neunse ori chiar ruginite din viaţa mea. Atunci, însă, când maşinăria s-a urnit din loc, am uitat totul şi am învăţat doar puţin din ceea ce-ar fi trebuit să-mi intre bine în cap. Dar eram tânăr şi, prin urmare, cam tare de urechi pe-atunci. N-am înţeles nici că rotiţele se învârt tot mai iute cu cât anii se înmulţesc, nici că oamenii, oricâte măşti şi-ar pune, îşi păstrează sub ele aceeaşi faţă. Nici acum nu e târziu, însă. Sau cel puţin aşa sper.

Cel mai adesea gândurile astea îmi trec prin minte atunci când călătoresc cu trenul sau cu autobuzul, ori când pur şi simplu mă plimb sau când merg undeva unde ştiu că nu trebuie să fiu cu atenţia încordată şi cu ochii-n patru, pentru vreun articol de ziar. După pâine, de exemplu, după apă minerală şi ţigări, sau la piaţă, când am de cumpărat cartofi, ceapă, brânză, mere ori pătrunjel. Acum, mai ales, mă duc şi de plăcere. Primăvara a dat năvală peste noi, în câteva zile o să vopsească totul în verde şi o să poleiască cerul şi pământul cu lumina ei argintie, şi de multe ori mă gândesc că ăsta e un motiv numai bun pentru ca lumea să-şi scoată de prin sertare ochelarii de soare. Nu contează nici cât negru sub unghie că e 7 dimineaţa ori 12 noaptea, sau că unii arată atât de rău cu ei că-ţi stă inima-n loc când îi vezi. Sunt la modă, mă gândesc, aşa cum e la modă să nu mai ai prieteni în carne şi oase, ci doar pe Facebook, să nu mai citeşti nici măcar un rând de carte sau să nu mai porţi grija zilei de mâine, fiindcă ţi se-mpovărează părinţii cu ea. E însă ceva în toate astea care pe mine, unul, mă deranjează. Dincolo de faptul că nu-mi place să nu văd ochii care se uită la mine, ghicesc de multe ori în ochelarii de care privirea mea se ciocneşte pe stradă un fel de armă cu care aroganţa celor pe lângă care trec încearcă să mă rănească. Şi, cu cât sunt mai scumpi şi mai închişi la culoare, cu atât infatuarea celor care-i poartă e parcă mai mare şi tăişul sabiei mai ascuţit. Iar singurul meu scut rămân ochii pe care mi-i mijesc de atâta lumină pe care alţii o pierd.

În studiul mecanismelor vieţii, cel despre care vorbeam la început, am încercat să dau şi de rostul pinioanelor care pun în mişcare aroganţa, fiindcă de ea parcă mă lovesc cel mai des în ultimul timp, şi, din ce-am putut să observ până acum, ele sunt aceleaşi care fac şi prostia să se învârtă. Iar ea, prostia, e un alt zid, poate cel mai gros şi cel mai înalt de care m-am lovit. Am lucrat în multe locuri şi, în fiecare dintre ele, cu foarte mulţi oameni. Am fost, rând pe rând, şi şef, şi subordonat. Ca subordonat, m-am dovedit mereu nesupus şi neascultător. Ca şef, am fost deopotrivă pita lui Dumnezeu şi al dracului de n-am avut pereche, pentru că, atunci când am avut de ales între inteligenţa lipsită de caracter şi prostia îndulcită de bun-simţ, n-am stat nicio clipă pe gânduri. Studiul roţilor dinţate, atâta cât am putut eu să desifrez din mişcarea lor, m-a făcut să înţeleg că, pe lângă ochelarii de cal pe care-i poartă prostia, se mai strecoară, din când în când, şi câte-o rază de lumină.

Adrian CRÂNGANU